Deja ne obisnuisem. Cu intalnirile nocturne, cu galagia, cu urletele, cu farfuriile sparte, dar acum tipau prea de tot.
- De ce striga asa? – m-a intrebat Maria, intinsa in pat.
- Nu stiu.
- Cat e ceasul?
- E tarziu.
Era noaptea tarziu, in camera noastra era bezna, iar noi eram inca treji, ca greierii.
- Fa-i sa taca, - s-a plans Maria. – Imi fac rau. Spune-le sa strige mai incet.
- Nu pot.
Incercam sa inteleg ce ziceau, dar vocile erau amestecate.
Maria s-a intins langa mine. – Mi-e frica.
- Lor le e frica.
- De ce?
- Fiindca tipa.
Tipetele lor erau ca pufaielile soparlelor.
Soparlele, cand nu mai au scapare si esti gata sa le prinzi, isi casca gura, se umfla si rasufla si incearca sa te sperie fiindca lor le este si mai frica decat tie, tu esti uriasul, si ultimul lucru pe care il mai pot face este sa te inspaimante. Si daca tu nu stii ca sunt bune, ca nu iti fac nimic, ca se prefac, nu o sa pui mana pe ele.
S-a deschis usa.
Pentru o clipa, camera s-a luminat. Am vazut chipul intunecat al mamei, iar in spatele ei era batranul.
Mama a inchis usa la loc. – Nu dormiti?
- Nu, - i-am raspuns.
A aprins lumina de pe noptiera. Avea in mana o farfurie cu paine si branza. S-a asezat pe marginea patului. – V-am adus sa mancati - . Vorbea incet, cu o voce obosita. Avea cearcane, parul in dezordine si era istovita.
- Mama…? - a zis Maria.
Mama a pus farfuria pe genunchi. – Ce e?
- Ce se intampla?
- Nimic - . Mama incerca sa taie branza, dar ii tremurau mainile. Nu stia sa se prefaca. – Acum luati si mancati, iar apoi… - S-a aplecat, a pus farfuria jos, si-a acoperit fata si a inceput sa planga tacut.
- Mama… mama… De ce plangi? – Maria a izbucnit in hohote.
Si eu simteam un nod in gat. Am zis: - Mama? Mama?
Si-a ridicat capul si m-a privit cu ochii rosii inlacrimati. – Ce este?
- A murit, asa e?
Mi-a tras o palma peste obraz si m-a zgaltait de parca as fi fost din carpe. – Nu a murit nimeni! Nu a murit nimeni! Ai inteles? – A facut o grimasa de durere si a soptit. – Tu esti prea mic… - Apoi, hohotind, m-a strans la piept.
Am inceput sa plang.
Acum plangeam cu totii.
Dincolo batranul urla.
Mama l-a auzit si s-a indepartat de mine. – Acum gata! – Si-a sters lacrimile. Ne-a dat doua felii de paine. – Mancati.
Maria si-a infipt dintii in paine, dar nu putea sa inghita printre hohotele de plans. Mama i-a smuls felia din maini.
- Nu va e foame? Nu-i nimic-. A luat farfuria. – Bagati-va in pat - . A dat pernele la o parte si a stins lumina. – Daca va deranjeaza galagia, bagati capul sub perna. Haideti! – Ne-a asezat pernele pe cap.
Am incercat sa o dau la o parte. – Mama, te rog. Nu pot sa respir bine.
- Ascultati-ma! – a marait si a apasat mai tare.
Maria era disperata, parca ar fi injunghiat-o cineva.
- Termin-o! – Mama a tipat asa de tare incat pentru o clipa chiar si cei de dincolo s-au oprit din cearta. Imi era teama ca o sa o bata pe Maria.
Maria s-a cumintit.
Daca ne miscam, daca vorbeam, mama repeta ca o placa stricata: - Sssst! Culcati-va!
M-am prefacut ca dorm si speram ca si Maria sa faca la fel. Si dupa putin timp s-a potolit.
Mama a stat mult timp cu noi, eram sigur ca ar fi ramas toata noaptea, dar s-a ridicat. Credea ca dormim. A iesit si a inchis usa.
Ne-am tras pernele. Era intuneric, dar reflexele de la stalpul din strada iluminau slab incaperea.
Maria s-a ridicat in fund, si-a pus ochelarii, a tras de nas si m-a intrebat: - Ce faci?
Mi-am dus degetul la gura. – Sssst!
A inceput sa trag cu urechea la usa.
Continuau sa discute, mai linistiti acum. Auzeam vocea lui Felice si a batranului, dar nu intelegeam nimic. Am incercat sa privesc prin gaura cheii, dar nu vedeam decat zidul.
Mi-am pus tricoul.
Maria si-a muscat degetele. – Ce faci, esti nebun?
- Ssst! – Am intredeschis usa.
Felice statea in picioare, langa bucatarie. Avea o salopeta verde, desfacuta peste pectoralii lui umflati. Privea in gol, cu buzele intredeschise peste dintii de lapte. Se tunsese la zero.
- Eu? – a zis punandu-si mana pe piept.
- Da, tu, - a zis batranul. Era asezat la masa, picior peste picior, cu o tigara intre degete si cu un suras perfid pe buze.
- Eu sunt pederast? Homo? – a intrebat Felice.
Batranul a incuviintat. – Exact.
Felice a clatinat din cap. – Si… Si cum ti-ai dat seama?
- Se vede din tot. Esti homo. Nu e nimic de facut. Si… - Batranul a tras un fum. – Si stii care e partea proasta?
Felice si-a ridicat o spranceana, interesat. – Nu, care este?
Pareau doi amici care isi faceau confidente.
Batranul a stins tigara in farfurie. – Faptul ca tu nu stii. Asta e problema ta. Te-ai nascut homo si nu stii. Ai o varsta, nu mai esti copil. Gandeste-te bine. Ti-ar fi mai bine. Ai face ce fac homosexualii, adica ti-ai lua-o in fund. In schimb faci pe durul, pe barbatul, vorbesti si iar vorbesti, dar tot ce spui pare fals, pare homo.
Tata statea in picioare si parea atent la discutie, dar era cu gandurile in alta parte. Frizerul statea sprijinit de usa ca si cum casa ar fi urmat sa se prabuseasca dintr-un moment in altul, iar mama, asezata pe canapea, privea in gol catre televizorul cu sonorul oprit. Lustra era infasurata intr-un nor de musculite care cadeau negre si intepenite pe farfuriile albe.
- Ascultati-ma, ascultati-ma, sa i-l dam inapoi. Sa i-l dam inapoi, - a izbucnit tata pe neasteptate.
Batranul l-a privit, a clatinat din cap si a suras. – Tu stai linistit, ca e mai bine.
Felice l-a privit pe tata, apoi s-a apropiat de batran. – Oi fi eu homo, dar intre timp, roman de rahat, tu o sa ti-o iei - . A ridicat bratul si i-a tras un pumn in gura.
Batranul s-a prabusit la pamant.
M-am dat doi pasi inapoi si mi-am pus manile in cap. Felice il batuse pe batran. Am inceput sa tremur si imi venea sa vomit, dar nu am putut sa fac altceva decat sa ma intorc sa privesc.
In bucatarie, tata incepuse sa urle. – Ce naiba faci? Ai luat-o razna? – Il prinsese pe Felice de un brat si incerca sa il traga de acolo.
- M-a facut homo nenorocitul asta… Felice mai avea putin si incepea sa planga. – Il omor…
Batranul era la pamant. Imi era mila de el. Voiam sa il ajut, dar nu puteam. Incerca sa se ridice, dar ii alunecau picioarele pe podea si bratele nu il sustineau. Din gura i se scurgea sange amestecat cu saliva. Ochelarii pe care ii avea pe cap erau acum pe sub masa. Continuam sa privesc picioarele lui albe, slabe si fara par, care ii ieseau din pantalonii de panza albastra. S-a prins cu mainile de marginea mesei si incet incet a reusit sa se ridice in picioare. A luat un servetel si l-a pus la gura.
Mama plangea pe canapea. Frizerul ramasese tintuit in usa, ca si cum ar fi vazut un diavol.
Felice a facut doi pasi spre batran, desi tatal incerca sa il tina cu forta. – Asadar? Ti se pare ca asta e un pumn de homo, eh? Mai fa-ma inca o data homo si iti jur ca nu o sa te mai ridici de la pamant.
Batranul s-a asezat pe un scaun, tamponandu-si cu servetelul crapatura uriasa la buza. Apoi si-a ridicat capul, l-a fixat cu privirea pe Felice si i-a zis cu o voce ferma: - Atunci, daca esti barbat, demonstreaza! -. O privire rautacioasa i-a fulgerat pe chip. – Ai spus ca o sa o faci tu si apoi te-ai razgandit. Cum ziceai? Il omor ca pe un miel, nicio problema, mie nu mi-e frica. Am facut armata la parasutisti. Eu in sus, eu in jos. Un gura-sparta, nu esti altceva decat un gura-sparta. Esti mai prost decat un caine, nu esti in stare nici macar sa pazesti copilul -. A scuipat sange pe masa.
- Rahatule! – s-a smiorcait Felice, incercand sa scape din stransoarea tatei. – Nu o sa o fac! De ce trebuie sa o fac eu, de ce? – Pe obrajii barbieriti se scurgeau doua siruri de lacrimi.
- Ajuta-ma! Ajuta-ma! – a strigat tata la tatal Barbarei. Si frizerul s-a repezit la Felice. De abia reuseau sa il tina amandoi.
- Nu o sa o fac, prostule! – a repetat Felice. – Nu intru in puscarie pentru tine. Nici gand!
Acum o sa il omoare, m-am gandit.
Batranul s-a ridicat. – Atunci o sa o fac eu. Dar stai linistit, daca ma prind pe mine, o sa te prinda si pe tine. Te trag dupa mine, vagabondule. Poti sa fii sigur.
- Unde ma tragi, romanule? – Felice incerca sa se elibereze. Tata si frizerul incercau sa il tina, dar a reusit sa scape si s-a naspustit iarasi peste batran.
Batranul a scos pistolul din pantaloni si i l-a pus in frunte. – Mai incearca sa ma lovesti iar. Incearca. Fa-o, hai. Te rog, fa-o…
Felice a ramas teapan, de parca s-ar fi jucat Steaua.
Tata s-a asezat intre ei. – Calmati-va, gata! V-ati enervat destul - . Si i-a despartit.
- Pune-ma la incercare! Batranul si-a ascuns pistolul la brau. Pe fruntea lui Felice ramasese un cerculet rosu.
Mama, asezata intr-un colt, plangea si repeta cu mana la gura: - Mai incet! Vorbiti mai incet! Vorbiti mai incet! Vorbiti mai incet!
- De ce vrea sa il impuste?
M-am intors.
Maria se sculase si statea in spatele meu.
- Intoarce-te in pat, - i-am strigat cu voce soptita.
A clatinat din cap.
- Maria, intoarce-te in pat!
Sora mea si-a strans buzele si a clatinat din nou capul.
Am ridicat mana, era cat pe aici sa ii trag una, dar m-am abtinut. – Intoarce-te in pat si nu incerca sa te pui pe smiorcait.
M-a ascultat.
Tata reusise intre timp sa ii convinga sa se aseze. El insa continua sa se plimbe, cu ochii lucind, parca o lumina nebuneasca i se aprinsese inauntru.
- Ajunge. Sa facem o socoteala. Cati suntem? Patru. In cele din urma, din cati eram, am ramas doar patru. Cei mai fraieri. Mai bine. Cine pierde il omoara. E asa de simplu.
- Si primeste pedeapsa cu inchisoarea, - a zis frizerul ducandu-si mana la frunte.
- Bravo! – Batranul aplauda. – Vad ca ne vine mintea la cap.
Tata a luat o cutie cu chibrituri si le-a aratat-o. – Uite. Facem un joc. Stiti prinsoarea soldatului?
Am inchis usa.
Stiam jocul.
Prin intuneric am gasit bluza si pantalonii si le-am luat pe mine. Pe unde erau sandalele?
Maria ma privea din pat. – Ce faci?
- Nimic. – Erau intr-un colt.
- Unde pleci?
Mi le-am pus. – Pana intr-un loc.
- Stii ceva? Esti rau, esti foarte rau.
M-am suit in pat si de acolo pe pervaz.
- Ce faci?
Am privit in jos. – Ma duc la Filippo. Tata parcase masina sub fereastra, din fericire.
- Cine e Filippo?
- Un prieten de-al meu.
Era destul de mare distanta si plafonul camionului era ruginit. Tata zicea mereu ca trebuie sa-l inlocuiasca. Daca saream in picioare s-ar fi rupt si m-as fi accidentat de podeaua camionului.
- Daca sari te spun mamei.
Am privit-o. – Stai linistita. Sar pe camion. Tu culca-te. Daca vine mama… - Ce trebuia sa ii zica? – Spune-i… Spune-i ce vrei tu.
- Dar o sa se supere.
- Nu conteaza - . M-am inchinat, mi-am tinut respiratia, am facut un pas si m-am aruncat cu bratele deschise.
Am cazut pe spate in mijlocul plafonului fara sa-mi fac vreo zgarietura. Nu se rupsese.
Maria a aparut la geam. – Sa te intorci repede, te rog.
- Vin imediat. Nu iti face griji - . M-am catarat pe cabina camionului si de acolo am sarit jos. Strada era intunecoasa, la fel ca noaptea aceea fara stele. Casele erau intunecate si tacute. Singurele ferestre luminate erau cele de la casa mea. Stalpul de iluminat de langa fantana era incercuit de un glob de musculite.
Cerul se innorase din nou si Acqua Traverse era infasurata intr-o panza neagra si deasa de intuneric. Trebuia sa o strabat ca sa ajung la ferma lui Melichetti.
Trebuia sa imi fac curaj.
Tiger Jack. Gandeste-te la Tiger Jack.
Indianul m-ar fi ajutat. Inainte de a face orice miscare trebuia sa ma gandesc ce ar fi facut indianul in locul meu. Asta era secretul.
Am fugit in spatele casei ca sa imi iau bicicleta. Inima imi spargea pieptul.
Dragonul Rosu, neinfricat si colorat, era sprijinit de Rabla.
Zburam pe batrana Rabla.
Ma incurajam. – Haide, Tiger, haide.
M-am infundat in bezna. De abia zaream strada, iar cand nu o mai vedeam mi-o imaginam. Din cand in cand stralucirea slaba a lunii reusea sa strapunga plapuma de nori care acoperea cerul si atunci vedeam pentru cateva clipe campurile si siluetele colinelor.
Strangeam din dinti si imi numaram pedalarile.
Unu, doi, trei, respir…
Unu, doi, trei, respir…
Rotile fasaiau pe pietris. Vantul imi mangaia fata ca o panza calda.
Chemarea stridenta a unei bufnite, latratul indepartat al unui caine. Era liniste. Dar auzeam si soaptele lor in intuneric.
Mi-i imaginam pe marginea strazii, fiinte mici, cu urechi de vulpe si ochi rosii. Ma priveau si discutau intre ei.
Priveste! Priveste, un baietel!
Ce cauta noaptea pe aici?
Sa punem mana pe el!
Da, da, da, e bun… Sa punem mana pe el!
Si in urma mea erau stapanii colinelor, uriasi din pamant si spice care ma urmareau, asteptand doar sa ma indepartez de strada ca sa vina pe deasupra mea si sa ma ingroape. Ii auzeam respirand. Se auzeau ca fosnetul vantului prin grau.
Secretul era sa raman pe mijlocul strazii, dar trebuia sa fiu pregatit pentru orice.
Lui Lazar nu ii era frica de nimic.
Il vei vedea, mi-am zis.
Noaptea Lazar era luminos. Se aprindea si se stingea ca firma barului Perla din Lucignano. Si cand se aprindea se vedeau furnicile circulandu-i prin vene. Nu mergea repede, de asta eram sigur, si daca ar fi inceput sa fuga s-ar fi prabusit in bucati. Important era sa trec pe langa el fara sa ma opresc, fara sa incetinesc.
- Filippo… vin…Filippo… sosesc acum – imi repetam gafaind de oboseala.
In timp ce ma apropiam de ferma, o noua spaima, si mai sufocanta, incepea sa ma cuprinda. Mi se ridicase parul pe ceafa.
Porcii lui Melichetti.
Stapanii colinelor si insotitorii lor ma inspaimantau, dar stiam ca nu exista, ca eu mi-I inventam, ca nu puteam sa povestesc nimanui despre ei fiindca ar fi ras de mine, dar despre porci as fi putut sa vorbesc cu oricine fiindca existau cu adevarat si erau foarte infometati.
De carne vie.
“Bassetul a incercat sa scape, dar porcii au fost nemilosi. L-au masacrat in doua secunde”. Asa povestise Teasta.
Poate noaptea Melichetti ii lasa liberi. Se invarteau amusinand in jurul fermei, uriasi, rai, cu colti ascutiti.
Cu cat stateam mai departe de bestiile alea, cu atat era mai bine.
In departare s-a zarit o lumina slaba.
Era ferma.
Aproape ajunsesem.
Am franat. Vantul se potolise. Aerul era nemiscat si cald. Dintr-o ravena din apropiere se auzeau greierii. Am coborat de pe bicicleta si am aruncat-o printre maracini, langa drum.
Nu se vedea nimic.
Inaintam repede, respirand cu greu si privind mereu in urma mea. Imi era teama sa nu simt gheara ascutita a vreunui monstru cuprinzandu-mi gatul. Acum, ca mergeam pe jos, auzeam o gramada de zgomote, fosnete, bufnituri, sunete ciudate. In jurul meu si al strazii era o bezna densa si apasatoare. Mi-am umezit buzele uscate, aveam un gust amar in gura. Imi simteam inima in gat.
Am calcat cu talpa sandalei in ceva lipicios, am sarit, am tipat ca sugrumat si am cazut jos, zdrelindu-mi genunchiul.
- Cine e? Cine e? – am balbait si m-am chircit, asteptandu-ma sa fiu invaluit de tentaculele gelatinoase si intepatoare ale unei meduze.
S-au auzit doua bufnituri surde si un “oac oac oac”.
O broasca! Calcasem pe o broasca. Cretina de ea se pusese in mijlocul strazii.
M-am ridicat si am luat-o inspre luminita schiopatand.
Nu luasem cu mine nici macar o lanterna. As fi putut sa o iau pe cea din camionul lui tata.
Cand m-am apropiat de curte, m-am ascuns dupa un copac.
Casa era la o suta de metri. Nu se vedea nicio lumina la geamuri. Doar un bec atarna intr-o parte a usii luminand zidul cojit si un leagan ruginit.
Putin mai incolo, in intuneric, erau tarcurile porcilor. Deja se simtea mirosul respingator emanat de excrementele lor.
Unde putea sa fie Filippo?
Jos, in ravena, spusese Salvatore. Trecusem de vreo doua ori prin acel sant urias, impreuna cu tata, sa cautam iarna ciuperci. Erau numai pietre, gropi si pereti de stanca.
Daca o luam pe camp, puteam sa ajung la marginea ravenei si de acolo puteam sa cobor fara sa fie nevoie sa ma apropii prea mult de casa.
Era un plan bun.
Am traversat campul in fuga. Taiasera graul. Ziua, fara spice, as fi fost vazut, dar acum, intr-o noapte fara luna, eram in siguranta.
M-am oprit la marginea dantelata a rapei. Dedesubt era asa de intunecat ca nu puteam sa imi dau seama cat era de abrupta stanca, daca era neteda sau daca aveam unde sa imi sprijin picioarele.
Continuam sa ma blestem pentru ca nu luasem o lanterna. Nu puteam sa cobor pe acolo. Riscam sa patesc ceva.
Singura solutie era sa ma apropii de casa, in zona aceea ravena era mai joasa si era si un drum care ducea in jos, printre stanci. Dar acolo erau si porcii.
Eram acoperit de sudoare.
“In afara de copoi, porcii au cel mai bun simt al mirosului”, zicea tata lui Teasta, care era vanator.
Nu aveam cum sa trec pe langa ei. M-ar fi simtit.
Ce ar fi facut Tiger Jack in locul meu?
I-ar fi infruntat. I-ar fi ucis un Winchester-ul lui si i-ar fi prefacut in carnati buni de prajit la foc, impreuna cu Tex si Par-de-argint.
Nu. Nu era asta stilul lui.
Ce ar fi facut?
Gandeste-te, mi-am zis. Straduieste-te.
Ar fi incercat sa scape de propriul miros, asta ar fi facut.
Cand se duceau la vanatoarea de bivoli, indienii se ungeau cu grasime si isi puneau piei de animale pe ei. Asta trebuia sa fac. Sa ma ung cu tarana. Nu cu tarana, cu rahat. Mai bine asa. Daca miroseam a rahat nu mai aveau cum sa ma simta.
M-am apropiat cat am putut de casa, ramanand in intuneric.
Duhoarea crestea.
In afara de greieri, se mai auzea ceva. O muzica. Note de pian si o voce ragusita care canta: “Ce ape inghetate aici, nimeni nu ma va putea salva. Am cazut de pe nava, am cazut, in timp ce la bord era bal. Unda cu unda..”
Melichetti canta?
Cineva statea asezat in leagan. Pe pamant, langa el, era un aparat de radio. Ori era Melichetti, ori fiica lui cea schioapa.
L-am urmarit putin, ghemuit in spatele vechilor anvelope de tractor.
Parea mort.
M-am apropiat si mai mult.
Era Melichetti.
Statea cu capul sprijinit pe o perna murdara, cu gura cascata si cu pusca pe genunchi. Sforaia asa de tare ca se auzea pana la mine.
Cale libera.
Am iesit din ascunzatoare, am facut cativa pasi cand linistea a fost strapunsa de latraturile unui caine. Pentru o clipa chiar si greierii au tacut.
Cainele! Uitasem de caine!
Doi ochi rosii strabateau prin intuneric. Se zbatea in lant si latra gatuit.
M-am pitulat printre paie.
- Ce e? Ce ai? Ce te-a apucat? - a sarit Melichetti. Statea in leagan si isi rotea capul ca o bufnita. – Tiberio! Fii cuminte! Stai linistit, Tiberio!
Dar cainele nu mai termina de latrat, asa ca Melichetti s-a intins, si-a pus gulerul ortopedic si s-a ridicat, a oprit aparatul de radio si a aprins lanterna.
- Cine e? Cine e? E cineva? – a strigat in intuneric si a privit la lumina lanternei prin curte, cu pusca in mana. S-a intors inapoi bombanind. – Termina cu galagia, nu e nimeni.
Cainele s-a asezat continuand sa maraie printre dinti.
Melichetti a intrat in casa trantind usa.
Am incercat sa stau cat mai departe de caine, in timp ce ma apropiam de tarcurile porcilor. Zaream, in indepartare, siluetele patrate ale incintelor. Ma ustura gatul de la mirosul intepator care se intensifica.
Trebuia sa ma camuflez. Mi-am scos tricoul si pantalonasii si am ramas in chiloti. Am bagat mainile in pamantul imbibat cu pipi si, strangand din nas, mi-am manjit bustul, bratele, picioarele si fata cu acel terci scarbos.
- Haide, Tiger. Haide, nu te opri, - mi-am soptit si am inceput sa inaintez in patru labe. Oboseam. Mainile si genunchii mi se afundau in noroi.
Cainele a inceput din nou sa latre.
Am ajuns intre doua tarcuri. Inaintea mea era un culoar mai mic de un metru care se pierdea in intuneric.
Ii auzeam. Erau acolo. Scoteau sunete joase, profunde, care semanau cu ragetele leilor. Presimteam forta lor in intuneric, se miscau in turma si loveau cu copitele, iar barele tarcurilor vibrau impinse.
Mergi inainte, nu te intoarce, mi-am comandat.
Ma rugam ca armura mea facuta din rahat sa functioneze. Daca una din bestiile acelea si-ar fi strecurat botul printre bare, mi-ar fi rupt piciorul dintr-o muscatura.
Zaream capatul tarcurilor cand au inceput sa se auda pasi repezi si grohaieli, ca si cum s-ar fi incaierat.
Nu m-am putut abtine sa privesc.
La un metru de mine, doi ochi galbeni si rai ma observau. Dincolo de ochii aia mici erau probabil sute de kilograme de muschi, carne si peri si unghii si colti si foame.
Ne-am privit pentru o secunda nesfarsita, apoi animalul a facut un salt si am fost sigur ca reusise sa sara din tarc.
Am tipat si m-am ridicat in picioare rupand-o la fuga, cazand in balegar, ridicandu-ma din nou si fugind mai departe, cu gura deschisa, in intuneric, strangand pumnii. Si intr-o clipa m-am trezit in aer, zburand, cu sufletul la gura si cu stomacul strangandu-se dureros.
Trecusem peste marginea ravenei.
Cadeam in gol.
M-am trezit, un metru mai jos, printre ramurile unui maslin care crestea stramb printre stancile abrupte, inaltandu-si coama deasupra haului.
M-am prins de o ramura. Daca nu ar fi fost acel copac binecuvantat care sa ma opreasca din cadere as fi sfarsit strivit de stanci. Ca Francesco.
O raza de luna isi facuse loc printre norii palizi si reuseam sa vad, dedesubtul meu, cum ravena strabatea campia.
Am incercat sa ma misc, dar trunchiul copacului se unduia ca un bat. Acum o sa se rupa, mi-am zis. O sa cad cu tot cu copac.
Imi tremurau mainile si picioarele si la fiecare miscare aveam senzatia ca o sa ma prabusesc. Cand in cele din urma m-am prins de o bucata de stanca, mi-a revenit rasuflarea. Am sarit pe marginea ravenei.
Era adanca si se intindea in stanga si in dreapta mea pe cateva sute de metri. Inauntru erau gropi, chei si copaci.
Filippo ar fi putut sa fie oriunde.
In dreapta mea era o carare care se insinua rapid printre stancile albe. Am zarit un par infipt in pamant, de care era legata o sfoara tocita pe care probabil o folosea Melichetti cand voia sa coboare. M-am prins de ea si am urmat poteca abrupta. Dupa cativa metri am ajuns pe un mal de pamant acoperit cu balegar. Era incercuit cu cateva scanduri legate intre ele. Intr-un bat erau atarnate cateva haine, niste franghii si niste seceri. Putin mai incolo era o gramada de pari de lemn. Legate de o radacina iesita din pamant erau trei caprite si o capra mai mare. Ma priveau fix.
Le-am zis: - In loc sa va uitati la mine ca niste cretine, mai bine mi-ati spune unde e Filippo.
O umbra neagra si tacuta a coborat din cer, mi-a trecut pe deasupra, facandu-ma sa imi acopar capul cu mainile.
O cucuvea.
S-a inaltat si s-a pierdut in bezna, apoi a coborat din nou catre malul de pamant si s-a reintors in ceruri.
Ciudat, ersu pasari bune.
De ce ma ataca?
- Stai ca o sa plec, o sa plec, - am soptit.
Cararea se continua si mi-am reluat coborarea, tinandu-ma de sfoara. Trebuia sa merg ghemuit si sa pipai obstacolele care imi apareau in drum, cum fac orbii. Cand am ajuns pe fundul rapei, am ramas cu gura cascata. Tufisurile de maracini, ciulinii, arbustii, muschii si pietrele erau pline de puncte luminoase care pulsau ca niste luminite in noapte. Licurici.
Norii se subtiasera si o jumatate de luna colora in galben raven. Greierii cantau. Cainele lui Melichetti se oprise din latrat. Era liniste.
In fata mea era un tufis de maslini, iar dincolo, pe celalalt versant al rapei, era o spartura in piatra.
Dinauntru venea un miros acru de balegar. Cand am intrat am auzit miscari si behaituri. O turma de oi. Le tinea inchise in grota cu o plasa metalica. Era inghesuite ca niste sardine. N-ar fi fost loc si pentru Filippo.
M-am intors pe celalalt versant, dar nu zaream gauri sau vizuini in care sa poata fi ascuns un copil.
Cand sarisem afara pe geam nici macar nu imi trecuse prin cap ca poate nu reuseam sa il gasesc. Era de ajuns sa strabat intunericul si sa nu ma manance porcii si l-as fi gasit.
Dar nu era asa.
Ravena aceea era foarte lunga si poate Filippo era in alta parte.
Ma simteam abatut. – Filippo, unde esti? – am strigat. Dar foarte incet. Melichetti ar fi putut sa ma auda. – Raspunde-mi! Unde esti? Raspunde-mi.
Nimic.
Mi-a raspuns doar o cucuvea. Canta ciudat, parca ar fi zis “tot al meu, tot al meu, tot al meu”. Putea sa fie chiar cea care ma atacase mai inainte.
Nu era drept. Strabatusem atata drum, imi riscasem viata pentru el si acum nu se lasa gasit. Am inceput sa aleg inainte si inapoi printre stanci si maslini, la intamplare, in timp ce ma cuprindea disperarea.
De furie am apucat o ramura de pe jos si am inceput sa o izbesc de o stanca, gata sa imi julesc mainile. Apoi m-am asezat. Clatinam capul incercand sa indepartez gandul ca totul fusese in zadar.
Fugisem de acasa ca un prost.
Tata probabil se infuriase. O sa ma omoare in bataie.
Pobabil isi dadusera seama ca nu sunt la mine in camera. Si chiar daca nu isi dadusera seama, peste putin timp trebuiau sa vina sa il omoare pe Filippo.
Tata si batranul inainte, Felice si barbierul in urma. In mare graba, prin intuneric, in masina gri, strivind broastele sub roti.
Michele, ce mai stai? Intoarce-te acasa, mi-a ordonat vocea Mariei.
- O sa ma intorc, - am zis.
Facusem tot ce putusem, dar el nu era de gasit. Nu aveam nicio vina.
Trebuia sa ma misc repede, puteau sa apara dintr-un moment in altul.
Daca fugeam fara sa ma opresc poate ajungeam acasa inainte ca ei sa iasa. Nimeni nu si-ar fi dat seama de nimic. Ar fi fost perfect.
M-am catarat in graba printre stanci pe cararea deja cunoscuta. Acum, ca era putina lumina, era mai usor.
Cucuveaua. Se rotea in zbor deasupra malului de pamant, si cand ajungea in dreptul lunii ii vedeam silueta neagra, cu aripile late si scurte.
- Ce vrei de la mine? – Am strabatut in fuga malul de pamant, pe langa caprite, si pasarea a aparut din nou. M-am indepartat si m-am intors sa privesc pasarea aia nebuna.
Continua sa se roteasca deasupra malului. Se apropia de gramada de pari de lemn sprijiniti de stanca, facea o roata, apoi se intorcea, incapatanata, inapoi.
Dar de ce facea asa? Era vreun soarece? Nu. Atunci ce altceva?
Cuibul!
Bineinteles. Cuibul. Puii.
Chiar si randunelele, daca le dobori cuibul, se rotesc deasupra lui pana mor de oboseala.
Cucuvelei ii acoperisera cuibul. Si cucuvelele isi fac cuibul in gauri.
Gaurile!
M-am intors si am inceput sa dau la o parte parii ingramaditi, iar cucuveaua zbura pe langa mine. – Ai rabdare, asteapta, - i-am zis.
Ascunsa vederii, era o deschizatura in stanca. O gura ovala, larga cat o roata de camion.
Cucuveaua s-a strecurat inauntru.
Era intuneric benza. Miroasea a lemn ars si a cenusa. Nu imi dadeam seama cat era de adanca.
Mi-am strecurat capul inauntru si am strigat. – Filippo?
Mi-a raspuns ecoul.
- Filippo? – Am mai inaintat putin. – Filippo?
Am asteptat. Niciun zgomot.
- Filippo, ma auzi?
Nu era acolo.
Nu este. Fugi acasa, mi-a repetat vocea sorei mele.
Am facut trei pasi inapoi cand am avut impresia ca aud un plans, un geamat surd.
Mi-l imaginasem eu?
M-am intors si am strecurat capul in gaura.
- Filippo? Filippo, esti aici?
Si din gaura s-a auzit “Mmmm! Mmmm!”
- Filippo, tu esti?
- Mmmm!
Era acolo!
Am simtit cum mi se ia o greutate de pe inima, m-am rezemat de stanca si am alunecat jos. Am ramas acolo asezat, singur pe malul acela acoperit cu cacareze de capra, surazand.
Il gasisem.
Imi venea sa plang. Mi-am sters ochii.
- Mmmm!
M-am ridicat. – Sosesc. Sosesc imediat. Vezi? Am venit, m-am tinut de cuvant. Vezi?
O franghie. Am gasit una, rasucita langa seceri. Am legat-o de radacina langa care stateau caprele si am aruncat-o in gaura. – Iata-ma.
Am coborat inauntru. Inima imi batea asa de rau ca imi tremurau si pieptul si bratele. Intunericul imi dadea ameteli. Nu aveam aer. Era frig.
Nu am facut nici doi metri si am dat de pamant. Era plin de pari, bucati de lemne, cutii de rosii aruncate. In patru labe, inaintam pipaind in intuneric. Eram dezbracat si tremuram de frig.
- Filippo, unde esti?
- Mmmm!
Il legasera la gura.
- Sunt… - Piciorul mi-a alunecat si am cazut cu bratele inainte printre spini. Am simtit un junghi ascutit in glezna. Am tipat de durere.
Cu minile tremurand am scos afara piciorul prins intre pietre. Ma durea foarte rau. – Mi-am rasucit glezna, - m-am plans. – Unde esti?
- Mmmm!
M-am tarat, strangand din dinti, catre locul din care se auzea geamatul si l-am gasit. Era sub niste snopi. I-am dat la o parte si l-am pipait. Era intins pe pamant. Dezbracat. Avea mainile si picioarele legate cu scoci.
- Mmmm!
I-am pipait fata. Si peste gura avea lipit scoci.
- Nu poti sa vorbesti. Stai putin, il scot eu. Probabil ca o sa te doara putin.
I l-am smuls. Nu a tipat, dar a inceput sa gafaie.
- Cum te simti?
Nu a zis nimic.
- Filippo, cum te simti, raspunde-mi!
Gafaia ca un ogar muscat de sarpe.
- Nu te simti bine?
I-am pus mana pe piept. Rasufla precipitat.
- O sa plecam acum. Plecam. Asteapta - . Am incercat sa ii dezleg incheieturile si gleznele. Erau stranse rau. In cele din urma, disperat, am inceput sa rup scociul cu dintii. I-am eliberat mai intai mainile si apoi picioarele.
- Gata, am reusit. Sa mergem - . L-am luat de mana. Dar mana lui a cazut fara pic de forta. – Ridica-te in picioare, te rog. Trebuie sa mergem, o sa ajunga - . Incercam sa il ridic, dar cadea la loc ca o papusa. Nu mai ramasese nicio farama de energie in corpul lui obosit. Parea viu doar fiindca mai respira. – Eu nu pot sa te scot singur. Ma doare piciorul! Te rog, Filippo, ajuta-ma… - L-am prins. – Haide! Haide! – L-am ridicat in fund, dar cum ii dadeam drumul aluneca neputincios la pamant. – Ce trebuie sa iti fac? Nu intelegi ca daca ramai aici o sa te impuste? – Simteam un nod in gat. – O sa mori in felul asta, prostule! Eu am venit pana aici pentru tine, mi-am tinut cuvantul, iar tu… tu… - Am izbucnit in plans. Plangeam in hohote. – Trebuie… sa te ridici… prostule, prostule… esti un prost - . Am incercat iar si iar, cu incapatanare, dar se prabusea mereu la pamant, cu capul lasat, ca o gaina moarta. – Ridica-te! Ridica-te! – am strigat la el si am inceput sa il lovesc cu pumnii.
Nu stiam ce sa fac. M-am asezat si eu, cu capul pe genunchi. – Esti inca viu, intelegi? – Am ramas asa, plangand. – Era atat de aiurea.
Pentru un moment s-a oprit din gafait si a balbait ceva.
Mi-am apropiat urechea de gura lui. – Ce ai spus?
A soptit. – Nu pot sa o fac.
L-am scuturat. – Cum nu poti?
- Nu pot, iarta-ma.
- Ba o sa poti. Da…
Nu mai zicea nimic. L-am imbratisat. Acoperiti de noroi, tremuram de frig. Nu mai era nimic de facut. Nu mai puteam nici eu. Ma simteam mort de oboseala, istovit, iar glezna imi palpita de durere. Am inchis ochii, inima a inceput sa se linisteasca si fara sa vreau am atipit.
Am redeschis ochii.
Era bezna. Pentru o secunda am avut impresia ca sunt acasa, in patul meu.
Apoi am auzit cainele lui Melichetti latrand. Si voci.
Sosisera.
L-am zgaltait. – Filippo, Filippo, au ajuns! Vor sa te omoare. Ridica-te.
A gemut. – Nu pot.
- Ba o sa poti. Facem prinsoare? – Am ingenuncheat si am inceput sa il imping. Trebuia sa ajungem catre iesire.
Vocile se auzeau din ce in ce mai aproape. Se vedea deja o lumina alunecand pe frunzele arborilor.
L-am apucat de brate. - Acum trebuie sa te ridici. Trebuie. Haide - . L-am ridicat si s-a agatat de gatul meu. Statea in picioare. – Ai vazut, prostutule? Ai vazut ca te-ai ridicat in picioare? Acum insa trebuie sa iesi. Eu te imping de jos, iar tu trebuie sa iesi de aici.
A inceput sa tuseasca. Parea ca ii scrasnesc pietre in piept. Cand a terminat, a ridicat capul si a zis: - Nu plec fara tine.
- Cum?
- Nu plec fara tine.
Il tineam in brate ca pe o papusa de carpe. – Nu face pe prostul. Vin si eu imediat.
Parea ca deja ajunsesera. Cainele latra deasupra capului.
- Nu.
- Tu trebuie sa pleci, ai inteles? – Daca ii dadeam drumul, cadea jos. L-am luat in brate si l-am ridicat in sus. – Apuca-te de sfoara, haide.
Si l-am simtit mai usor. Se prinsese! In sfasit se prinsese de sfoara! Era deasupra mea. Isi sprijinea picioarele pe umerii mei.
- Acum o sa te imping, dar tu continua sa te cateri, ai inteles? Nu te lasa.
I-am vazut apoi capul iluminat palid de luna.
- Ai reusit. Acum trage-te afara.
A incercat. Simteam ca se straduia in zadar. – Asteapta. Te ajut eu, - am zis, prinzandu-le de glezne. – O sa te imping. Tu arunca-te - . Mi-am incordat muschii si, strangand din dinti, l-am impins in afara si l-am vazut disparand, dar in acelasi timp am simtit ca si cum un cui ascutit mi s-ar fi infipt in osul gleznei pana la maduva si un junghi taios care m-a facut sa ma prabusesc.
- Michele! Michele, am reusit! Vino.
Simteam un gust acru in gura. - Ajung si eu. Ajung imediat.
Am incercat sa ma ridica, dar piciorul nu mai raspundea la comenzi. Am incercat sa apuc funia de jos, dar nu am reusit.
Vocile se auzeau din ce in ce mai aproape. Si zgomotul pasilor.
- Michele, vii?
- Vin imediat.
Capul imi vajaia, dar am reusit sa ma asez in genunchi. Nu reuseam sa ma ridic.
I-am spus: - Filippo, fugi!
I-am vazut chipul: - Urca!
- Nu reusesc. Piciorul. Fugi tu!
A dat din cap. – Nu, nu plec -. Lumina din spatele lui era din ce in ce mai puternica.
- Fugi. Sunt aici. Fugi!
- Nu.
- Trebuie sa pleci. Te rog! Pleaca!
- Nu.
Am urlat si am implorat. – Pleaca! Pleaca! Daca nu pleci te omor, ai inteles?
A inceput sa planga.
- Pleaca. Pleaca de aici. Te rog, te implor. Fugi de aici… Si nu te opri. Nu te opri deloc. Niciodata. Ascunde-te! – Am cazut la pamant.
- Nu pot, - mi-a zis. Mi-e frica.
- Nu, nu ti-e frica. Nu iti este frica. Nu ai de ce sa te temi. Ascunde-te.
A incuviintat din cap si a disparut.
Am inceput sa caud funia in intunerica, dar nu o mai gaseam. Am incercat din nou, dar era prea sus.
La capatul gropii l-am vazut pe tata. Avea intr-o mana un pistol, iar in cealalta o lanterna.
Pierduse.
Ca de obicei.
Lumina m-a orbit. Am inchis ochii.
- Tata, sunt eu, sunt Miche…
Apoi totul s-a facut alb.
Am deschis ochii.
Piciorul ma durea. Nu era piciorul de mai inainte. Era celalalat. Durerea era ca o planta agatatoare. Un fir cu spini care se rasucea pana la intestine. O durere coplesitoare. Rosie. Ca un dig care se rupe.
Nimic nu mai poate zagazui un dig care se rupe.
Se auzea un bazait. Un bazait metalic care crestea in intensitate si acoperea totul. Imi pulsa in urechi.
Eram leoarca. Mi-am atins piciorul. Ceva dens si cald se intindea peste tot.
Nu vreau sa mor. Nu vreau.
Am deschis ochii.
Eram in mijlocul unui vartej de paie si lumini.
Era un elicopter.
Si era si tata. Ma tinea in brate. Imi spunea ceva dar nu auzeam. Vantul ii misca parul stralucitor.
Luminile ma orbeau. Din intuneric tasneau fiinte negre si caini. Veneau catre noi.
Stapanii colinei.
Tata, o sa ne ajunga. Fugi. Fugi.
Inima imi batea sa sparga pieptul.
Am vomitat.
Am redeschis ochii.
Tata plangea. Ma mangaia. Cu mainile rosii. Un chip intunecat s-a apropiat. Tata l-a privit.
Tata, trebuie sa scapi.
Din mijlocul galagiei l-am auzit pe tata zicand: - Nu l-am recunoscut. Ajutati-ma, va rog, e fiul meu. E ranit. Nu l-am…
Se intunecase iarasi.
Si era tata.
Si eram eu.
SFARSIT
