22.1.10

1.

Mai aveam putin si il depaseam pe Salvatore cand am auzit-o pe sora mea tipand. M-am intors si am vazut-o disparand inghitita de lanul de grau care acoperea colina.

Nu trebuia sa o las in urma mea, mama m-ar fi certat rau din cauza asta.

M-am oprit. Transpirasem. Mi-am tras rasuflarea si am strigat-o. - Maria? Maria?

Mi-a raspuns cu o voce subtire si indurerata: - Michele!

- Te-ai ranit?

- Da, vino!

- Unde te-ai ranit?

- La picior.

Se prefacea, era obosita. O iau inainte, mi-am zis. Dar daca intr-adevar se ranise?

Oare unde erau ceilalti?

Vedeam urmele pe care le lasasera in lanul de grau. Urcau usor, in randuri paralele, ca degetele unei maini, catre varful colinei, lasand in urma lor un sir de tulpini strivite.

Anul acela graul crescuse inalt. La sfarsitul primaverii plouase mult, iar la jumatatea lui iunie plantele erau mai viguroase ca niciodata. Cresteau dese, incarcate cu spice, gata sa fie culese. Totul era acoperit de grau. Dealurile se succedau ca valurile unui ocean auriu. Pana la linia orizontului doar grau, cer, greieri, soare si caldura.

Nu aveam idee despre cat era de cald, la noua ani nu intelegi prea mult despre grade sau centigrade, dar stiam ca nu era normal.

Acea vara blestemata a anului 1978 a ramas faimoasa drept una dintre cele mai calde ale secolului. Caldura strapungea pietrele, faramita pamantul, ardea plantele si ucidea animalele, infierbanta casele. Cand luai rosii din gradina erau seci, iar dovleceii erau mici si tari. Soarele iti taia respiratia, forta, cheful de joaca, totul. Si noptile erau la fel de chinuitoare.

La Acqua Traverse adultii nu ieseau din casa mai inainte de sase seara. Se inchideau inauntru, cu obloanele trase. Doar noi ne aventuram pe campia incinsa si pustie.

Sora mea, Maria, avea cinci ani si ma urmarea cu incapatanarea unui catelus gonit din cusca.

"Vreau sa fac ce faci tu", spunea mereu. Si mama ii dadea dreptate.

"Esti sau nu esti fratele ei mai mare?". Si nu aveam incotro, trebuia sa o iau cu mine.

Nu se oprise nimeni sa o ajute.

Fireste, era o intrecere.

- Drept inainte, pana in varful colinei. Fara ocolisuri. Nu e voie sa stam unul in spatele altuia. Nu e voie sa ne oprim. Cine ajunge ultimul primeste o pedeapsa -. Asa hotarase Teasta si imi ingaduise: - Bine, sora ta nu participa la intrecere. E prea mica.

- Nu sunt prea mica! - protestase Maria. - Vreau sa ma intrec si eu! - Si acum cazuse.

Pacat, eram al treilea.

Primul era Antonio. Ca intotdeauna.

Antonio Natale, zis Teasta. Nu imi mai amintesc de ce ii ziceam Teasta. Poate fiindca odata isi lipise pe brat un craniu, un abtibild din cele care se cumparau de la tutungerie si se lipeau cu apa. Teasta era cel mai mare din banda. Doisprezece ani. Si era seful. Ii placea sa comande si daca nu te supuneai devenea rautacios. Nu era cine stie ce, dar era mare, puternic si curajos. Si se catara pe dealul acela de parca era un nenorocit de buldozer.

Al doilea era Salvatore.

Salvatore Scardaccione avea noua ani, la fel ca mine. Eram in aceeasi clasa. Era cel mai bun prieten al meu. Salvatore era mai inalt decat mine. Era un baietel singuratic. Cateodata venea cu noi, dar de obicei isi vedea de ale lui. Era mai istet decat Teasta, i-ar fi fost foarte usor sa il detroneze, dar nu il interesa sa devina sef. Tatal lui, avocatul Emilio Scardaccione, era o persoana importanta la Roma. Si avea o gramada de bani in Elvetia. Asa se spunea.

Apoi eram eu, Michele. Michele Amitrano. Si de data asta eram al treilea, urcam bine, dar acum ma oprisem din cauza surorii mele.

Incercam sa ma hotarasc daca sa ma intorc sau sa o las acolo, cand mi-am dat seama ca eram al patrulea. De cealalta parte a culmii, neispravitul de Remo Marzano ma depasise. Si daca nu reincepeam imediat sa ma catar ma depasea chiar si Barbara Mura.

Ar fi fost ingrozitor. Depasit de o fata. Grasana.

Barbara Mura urca in patru labe ca o purcea turbata. Asudata si plina de praf.

- Ce faci, nu te duci la surioara ta? Nu ai auzit-o? S-a ranit, biata de ea, - a grohait fericita. Macar o data nu ar fi primit ea pedeapsa.

- Ma duc, ma duc... Si o sa te si inving - . Nu puteam sa ma las batut in felul asta.

M-am intors si am inceput sa cobor, agitand bratele si urland ca un indian sioux. Sandalele de piele alunecau pe spice. Am cazut in fund de vreo doua ori.

Nu o vedeam. - Maria, Maria! Unde esti?

- Michele...

Iat-o. Era acolo. Mica si trista. Asezata peste un cerc de spice rupte. Cu o mana isi freca o glezna, iar cu cealalta isi tinea ochelarii. Avea parul lipit de frunte si ochii inlacrimati. Cand m-a vazut a stambat din gura si s-a umflat ca un curcan.

- Michele...?

- Maria, m-ai facut sa pierd intrecerea! Ti-am zis sa nu vii, fir-ar sa fie! M-am asezat. - Ce ai patit?

- M-am impiedicat. M-am lovit la picior si... - A deschis gura, a clipit, a leganat din cap si a inceput sa scanceasca: - Ochelarii! S-au spart ochelarii!

I-as fi tras una. De cand se terminase scoala era a treia oara cand isi spargea ochelarii. Si de fiecare data pe cine certa mama?

"Trebuie sa fii atent la sora ta, esti fratele mai mare!"

"Dar mama, eu..."

"Nicio mama! Nu ai inteles pana acum ca banii nu cresc in pom? Data viitoare cand mai spargeti ochelarii o sa primesti una dintre pedepsele care..."

Se rupsesera la mijloc, unde fusesera deja lipiti. Erau de aruncat.

Intre timp, sora mea continua sa planga.

- Mama... o sa se supere... Ce ne facem?

- Ei, ce ne facem? Ii lipim cu scoci. Hai, ridica-te!

- Sunt urati cu scoci. Sunt foarte urati. Nu-mi plac.

Am bagat ochelarii in buzunar. Fara ei Maria nu vedea, avea strabism si medicul zisese ca ar trebui sa se opereze inainte sa creasca mare. - N-are nimic. Ridica-te!

S-a oprit din plans si a inceput sa traga de nas. - Ma doare piciorul.

- Unde? Ma gandeam in continuare la ceilalti, ajunsesera probabil in varful colinei de o ora. Ramasesem ultimul. Speram doar ca Teasta sa nu imi dea o pedeapsa prea dura. Odata, cand pierdusem o intrecere, ma obligase sa alerg prin urzici.

- Unde te doare?

- Aici. Mi-a aratat glezna.

- Ti-ai sucit glezna. Nu-i nimic. Trece repede.

I-am desfacut pantoful si l-am scos cu mare atentie. Cum ar fi facut un doctor. - Acum e mai bine?

- Putin. Ne intoarcem acasa? Mi-e sete rau. Si mama...

Avea dreptate. Ne indepartaseram foarte mult. Si de mult timp. Ora pranzului trecuse de ceva vreme si mama probabil pandea deja la fereastra. Nu putea sa fie de bine intoarcerea acasa.

Dar cine si-ar fi imaginat asta acum cateva ore.

In dimineata aceea luaseram bicicletele.

De obicei faceam ture mici, in jurul caselor, ajungeam la marginea campiilor, la torentul secat si apoi ne intorceam facand intreceri.

Bicicleta mea era o bucata de fier vechi, cu saua peticita, si asa de inalta ca trebuia sa ma aplec de tot ca sa cobor.

Toti ii ziceau Rabla. Salvatore zicea ca era bicicleta de munte. Dar mie imi placea, fusese a tatalui meu.

Cand nu ne plimbam cu bicicletele ramaneam pe strada sa ne jucam cu mingea, de-a “fura steagul”, de-a “uno, due, tre, stella” sau leneveam sub acoperisul magaziei.

Puteam sa facem ce voiam. Masinile nu treceau pe acolo. Pericole nu existau. Si cei mari stateau ascunsi in casa ca niste broaste care asteapta sa se termine caldura.

Timpul se scurgea lent. Spre sfarsitul verii de abia asteptam sa inceapa scoala.

In dimineata aceea incepuseram sa vorbim despre porcii lui Melichetti.

Se vorbea deseori la noi despre porcii lui Melichetti. Se spunea ca batranul Melichetti isi dresase porcii sa omoare gaini sau chiar iepuri si pisici adunati de pe strada.

Teasta trase un scuipat. - Pana acum nu v-am povestit. Fiindca nu puteam sa va spun. Dar acum va zic: porcii aia au mancat teckelul fetei lui Melichetti.

S-a starnit un protest general: - Nu, nu e adevarat!

- E adevarat. Va jur pe inima Maicii Domnului. L-au mancat de viu.

- E imposibil!

Ce specie de animale trebuiau sa fie ca sa manace chiar si un caine de rasa?

Teasta a incuviintat. - Melichetti l-a aruncat in tarc. Teckelul a incercat sa scape, e un animal smecher, dar porcii lui Melichetti sunt si mai si. Nu l-au lasat sa scape. L-au masacrat in doua secunde - . Apoi a adaugat: - Sunt mai rai decat mistretii.

Barbara l-a intrebat: - Si de ce l-a aruncat la porci?

Teasta a stat putin pe ganduri. - Facuse pipi in casa. Si daca tu ajungi acolo, grasana cum esti, te curata pana la os.

Maria s-a ridicat in picioare: - Melichetti e nebun?

Teasta a scuipat din nou: - Mai nebun decat porcii lui.

Am ramas nemiscati imaginandu-ne pe fiica lui Melichetti, cu un tata asa de rau. Nimeni nu stia cum o cheama, dar era celebra pentru ca avea un fel de armatura de fier la un picior.

- Putem sa mergem acolo sa vedem! - m-am pomenit zicand.

- O expeditie! - a zis Barbara.

- E foarte departe ferma lui Melichetti. Facem mult pana acolo, - a bodoganit Salvatore.

- Ba e foarte aproape, sa mergem... Teasta se urcase pe bicicleta. Nu pierdea niciodata ocazia sa-l contrazica pe Salvatore.

Mi-a venit o idee. - De ce nu luam o gaina din cotetul lui Remo si cand ajungem acolo o aruncam in tarcul porcilor sa vedem cum o sfasie?

- Tare! - a aprobat Teasta.

- Dar tata ma omoara daca ii luam o gaina, - s-a vaicarit Remo.

Nu avea ce sa faca, ideea era foarte buna.

Am intrat in cotet, am ales cea mai slaba si mai rapciugoasa gaina si am pus-o intr-o geanta.

Si am plecat toti sase cu gaina sa vedem faimosii porci ai lui Melichetti si am pedalat printre lanurile de grau si incet incet soarele urcase si infierbantase totul.

Salvatore avea dreptate, ferma lui Melichetti era foarte departe. Cand am ajuns acolo ne era ingrozitor de sete, ne fierbeau creierele de caldura.

Melichetti statea cu ochelarii de soare asezat pe un balansoar vechi, sub o umbrela stramba.

Ferma nu era intr-o stare prea buna si acoperisul fusese peticit cu bucati de tabla lipite cu smoala. In curte era un morman de lucruri aruncate: roti de tractor, un automobil Bianchina ruginit, scaune desfundate, o masa fara un picior. Pe un par de lemn acoperit de iedera atarnau teste de vaca tocite de ploaie si de soare. Si un craniu mai mic si fara coarne. Cine stie al carui animal era.

Un catelandru numai piele si os latra legat in lant.

In spate, erau baraci de tabla si tarcurile porcilor, pe marginea unei ravene.

Ravenele sunt niste canioane mici, crevase lungi sapate de apa in piatra. Turnulete albe, bucati de stanca si dinti ascutiti ies la suprafata pamantului rosiatic. In ele cresc adesea maslini strambi, arbusti de strugurii-ursului si maracini si sunt caverne in care ciobanii isi tin oile.

Melichetti arata ca o mumie. Pielea incretita atarna pe el si era lipsita de par, in afara de un smoc alb care ii crestea in mijlocul pieptului. In jurul gatului avea un guler ortopedic legat cu elastice verzi, purta pantaloni scurti negri si niste papuci maronii de plastic.

Ne-a vazut venind pe biciclete, dar nu s-a miscat deloc. Probabil ii paream un miraj. Pe strada aceea nu trecea niciodata nimeni, cel mult cateva camioane incarcate cu fan.

Miroasea a urina. Si erau milioane de muste. Pe Melichetti nu il deranjau. I se puneau pe cap si in jurul ochilor, ca la vaci. Doar cand i se asezau pe buze pufaia.

Teasta a inaintat. - Domnule, ne este sete. Aveti cumva putina apa?

Eram ingrijorat fiindca unul ca Melichetti te putea impusca, te putea arunca la porci sau putea sa iti dea de baut apa otravita. Tata imi povestise ca era unul in America care avea un lac cu crocodili si daca te opreai sa ii ceri vreo informatie te invita in casa, iti dadea una in cap si apoi te dadea de mancare la crocodili. Si cand venise politia, ca sa nu se duca la inchisoare, se aruncase la crocodili. Melichetti putea foarte bine sa fie la fel.

Batranul si-a ridicat ochelarii. - Ce cautati pe aici, copii? Nu sunteti cam departe de casa?

- Domn' Melichetti, e adevarat ca v-ati dat teckelul de mancare la porci? - s-a pomenit zicand Barbara.

Am simtit ca mor. Teasta s-a intors si a fulgerat-o cu o privire plina de ura. Salvatore i-a tras una in fluierul piciorului.

Melichetti a inceput sa rada si l-a apucat un acces de tuse ca mai avea putin si se ineca. Cand si-a revenit a zis: - Cine ti-a spus prostiile astea, fetito?

Barbara l-a aratat pe Teasta: - El.

Teasta a rosit, si-a plecat capul si si-a atintit privirile in pamant.

Stiam de ce il spusese Barbara.

Cu cateva zile inainte facusem o intrecere de aruncat pietre si Barbara pierduse. Ca pedeapsa, Teasta o obligase sa se desfaca la camasa ca sa ne arate sanii. Barbara avea unsprezece ani. Nu avea cine stie ce tate, doar un inceput, nimic din ce urma sa fie peste vreo doi ani. Refuzase. - Daca nu faci asta, sa iti iei gandul de la a mai veni cu noi, - o amenintase Teasta. Nu imi placea pedeapsa, nu era dreapta. Nu imi placea Barbara, de cate ori avea ocazia incerca sa triseze, dar sa ne arate tatele, nu, mi se parea prea de tot.

Teasta insa era hotarat: - Ori ni le arati, ori te cari.

Si Barbara, resemnata, isi desfacuse nasturii de la camasa.

Nu putusem sa ma abtin sa le privesc. Erau primele tate pe care le vedeam in viata mea, in afara de cele ale mamei. Poate mai demult, cand venise sa doarma la noi, le vazusem pe cele ale verisoarei mele Evelina, care era cu zece ani mai mare decat mine. Oricum, deja imi facusem o idee despre genul de tate care imi placeau si cele ale Barbarei nu imi placeau deloc. Pareau moi, niste pliuri de piele nu foarte diferite de colaceii de grasime pe care ii avea pe burta.

Povestea asta o suparase rau pe Barbara si acum voia sa isi regleze conturile cu Teasta.

- Deci tu povestesti ca mi-as fi dat cainele de mancare la porci. - Melichetti isi freca pieptul. - Augusto il cheama pe caine. Ca pe imparatul roman. Avea treisprezece ani cand a murit. I-a ramas in gat un os de pui. A avut parte de o inmormantare crestineasca, ingropat. – A aratat cu degetul catre Teasta. - Tu, baietelule, fac prinsoare ca esti cel mai mare dintre ei, asa-i?

Teasta nu a raspuns.

- Nu trebuie sa minti niciodata. Si nu trebuie sa terfelesti numele nimanui. Trebuie sa spui adevarul, mai ales celor mai mici decat tine. In fata celorlalti, a Tatalui Etern si a ta, ai inteles? -. Parea un preot care iti tine predica.

- Nici nu facea pipi in casa? - a insistat Barbara.

Melichetti a incercat sa clatine din cap, dar gulerul il impiedica. - Era un caine educat. Mare vanator de soareci. Odihneasca-se in pace -. A aratat inspre fantana. - Daca va e sete, acolo e apa. Cea mai buna din toata zona. Si nu va spun prostii.

Am baut pana nu am mai putut. Era proaspata si buna. Apoi am inceput sa ne balacim si sa ne bagam capul sub robinet.

Teasta a inceput sa spuna ca Melichetti e un nenorocit. Si ca stia cu siguranta ca prostul ala batran isi daduse cainele de mancare la porci.

A fixat-o cu privirea pe Barbara si i-a zis: - Asta o sa mi-o platesti -. Apoi s-a indepartat mormaind si s-a asezat singur de partea cealalta a strazii.

Eu, Salvatore si Remo am inceput sa mai facem cateva ture mici. Sora mea si Barbara se cocotasera pe marginea jgheabului si isi scufundasera picioarele in apa.

Dupa cateva minute Teasta s-a intors, foarte entuziasmat.

- Priviti! Priviti! Priviti ce mare e!

Ne-am intors privirile cu totii. – Unde?

- Acolo.

Era o colina.

Parea un panetone. Un panetone imens asezat de un gigant pe campie. Se ridica in fata noastra la vreo doi kilometri. Aurie si imensa. Lanurile de grau o acopereau ca o blana. Nu era niciun copac, nicio ridicatura, nicio imperfectiune care sa ii strice profilul. In jurul ei, cerul parea murdar. Celelalte coline, in spate, pareau niste pitici in comparatie cu acea cupola enorma.

Cine stie cum pana atunci niciunul dintre noi nu o observase. O vazusem, dar fara sa o vedem cu adevarat. Poate fiindca se pierdea in peisaj. Poate fiindca statusem cu totii cu ochii atintiti la strada ca sa gasim ferma lui Melichetti.

- Sa o urcam! - Teasta a aratat-o cu degetul. - Sa urcam muntele acela.

Am zis: - Cine stie ce o fi acolo sus.

Trebuia sa fie un loc incredibil, macar poate traia pe acolo vreun animal ciudat. Asa de sus niciunul dintre noi nu urcase.

Salvatore isi puse mana la ochi si scruta varful. - Pun pariu ca de acolo de sus se vede marea. Da, trebuie sa urcam.

Am ramas privind-o in tacere.

Asa da aventura, nu ca aceea cu porcii lui Melichetti.

- Si punem steagul nostru in varf. Si daca va veni altcineva va stii ca noi suntem primii care am ajuns acolo, - am adaugat eu.

- Care steag? Nu avem niciun steag, - a zis Salvatore.

- Infigem gaina.

Teasta a apucat sacul in care era zburatoarea si a inceput sa-l invarta in aer. - Exact. Ii rupem gatul si apoi ii bagam un bat in fund si il infigem in pamant. Va ramane scheletul. O car eu sus.

O gaina trasa in teapa putea fi luata drept semn al vrajitoarelor.

Dar Teasta a scos asul din maneca. – Drept inainte, spre colina. Fara ocolisuri Nu e voie sa stam unul in spatele altuia. Nu e voie sa ne oprim. Cine ajunge ultimul primeste o pedeapsa

Am ramas muti.

O intrecere? De ce?

Era limpede. Voia sa se razbune pe Barbara. O sa ajunga ultima si o sa plateasca.

M-am gandit la sora mea. Am spus ca e prea mica pentru intrecere si ca nu ar fi fost corect, ar fi pierdut.

Barbara a aratat nu cu degetul. Intelesese supriza pe care i-o pregatea Teasta.

- Si ce daca? Intrecerea e intrecere. A venit cu noi. Daca nu, trebuie sa ne astepte jos.

Asta nu se putea. Nu puteam sa o las pe Maria. Povestea cu crocodilii inca ma urmarea. Melichetti fusese de treaba, dar nu trebuia sa avem prea multa incredere. Daca o omora, eu ce ii spuneam mamei?

- Daca sora mea ramane, raman si eu.

S-a bagat si Maria. - Nu sunt mica. Vreau sa ma intrec si eu.

- Stai cuminte!

Teasta a gasit o solutie. Putea sa vina, dar nu lua parte la intrecere.

Am aruncat biciletele in spatele fantanitei si am plecat.

Iata de ce ma aflam pe acea colina.

I-am pus sandaluta la loc Mariei.

- Reusesti sa mergi?

- Nu. Ma doare rau.

- Asteapta -. I-am suflat de doua ori pe gamba. Apoi mi-am infundat mainile in pamantul incins. Am luat putina tarana, am scuipat deasupra si i-am intins-o pe glezna. - Asa trece. - Stiam ca nu face nimic. Tarana era buna pentru intepaturile de albina si pentru mancarimi, nu pentru glezne sucite, dar poate ma credea. - E mai bine?

Si-a sters nasul cu o mana. - Putin.

- Reusesti sa mergi?

- Da.

Am luat-o de mana. - Atunci hai sa mergem, am ramas ultimii.

Am pornit-o spre varf. La fiecare cinci minute Maria trebuia sa se opresca sa-si odihneasca piciorul. Din fericire, a inceput sa adie vantul si a mai usurat situatia. Fosnea prin grau, auzindu-se ca o respiratie. La un moment dat mi s-a parut ca vad un animal care trece pe langa noi. Negru, rapid, tacut. Un lup? Nu erau lupi prin partile noastre. Poate o vulpe sau un caine.

Urcusul era abrupt si nu se mai termina. In fata ochilor vedeam numai spice, dar cand am inceput sa vad o fasie de cer am inteles ca mai era putin, ca varful era acolo si, pana sa ne dam seama, ajunsesem deasupra.

Nu era nimic special. Culmea era acoperita de grau, la fel ca restul. Marea nu se vedea. Se vedeau insa alte coline, mai joase, si ferma lui Melichetti cu tarcurile pentru porci si ravena si se vedea strada alba care taia campiile, strada lunga pe care o strabatusem cu bicicletele ca sa ajungem pana acolo. Acqua Traverse. Patru casute si o vila veche de tara imprasitate in lanul de grau. Lucignano, tinutul vecin, era ascuns in ceata.

Sora mea imi zise: - Vreau sa vad si eu. Arata-mi.

Am ridicat-o in spinare chiar daca de abia ma mai tineam pe picioare de oboseala. Cine stie ce vedea fara ochelari.

- Unde sunt ceilalti?

Pe unde trecusera lasasera urme printre spice, unele tulpini erau cazute cate doua, altele erau rupte. Am luat-o dupa urmele care duceau spre celalalt versant al colinei.

Maria m-a strans tare de mana, infigandu-mi unghiile in piele. - Ce scarbos!

Mi-am intors privirea.

O facusera. Trasesera gaina in teapa. Statea infipta intr-un par. Cu picioarele balabanindu-se, cu aripile desfacute. Ca si cum inainte de a-si inapoia sufletul Creatorului s-ar fi abandonat calailor ei. Capul ii atarna intr-o parte, ca un pandantiv oribil imbibat cu sange. Din ciocul intredeschis se scurgeau picaturi mari de sange. Iar din piept ii iesea varful batului. Un furnicar de muste in culori metalizate bazaiau in jurul ei si i se ingramadeau pe ochi, pe sange.

Am simtit un fior pe spinare.

Am pornit-o inainte si dupa ce am trecut de coama colinei am inceput sa coboram.

Unde naiba se dusesera ceilalti? De ce coborasera in partea accea?

Am mai facut vreo douazeci de metri si i-am descoperit.

Colina nu era rotunda. In spate isi pierdea perfectiunea ireprosabila. Se alungea intr-un fel de umflatura care scadea rasucindu-se usor pana se unea cu campia. In mijloc era o vale stramta, inchisa, care de abia se observa.

Ar fi fost foarte usor sa modelezi colina aceea din argila. Ar fi de ajuns sa faci o bila. Sa o tai pe jumatate. O parte sa o lasi pe masa. Din cealalta jumatate sa faci un carnat, un fel de vierme grasan, pe care sa il lipesti de bila, lasand in mijloc o mica scobitura.

Partea ciudata era ca in scobitura aceea mica crescusera copaci. Adapostit de vant si de soare, crescuse un desis de stejari. Si o casa parasita, cu acoperisul prabusit, cu tigle maronii si barne fumurii, rasarea printre ramurile verzi.

Am coborat pe o poteca si am ajuns in valcea.

Era ultimul lucru la care m-as fi asteptat. Copaci. Umbra. Racoare.

Nu se mai auzeau greieri, ci pasari ciripind. Erau violete. Si covoare de iedera verde. Si un miros placut. Iti venea pofta sa cauti un locsor langa un copac ca sa tragi un pui de somn.

Salvatore a aparut pe neasteptate, ca o fantasma. - Ai vazut? Tare!

- Foarte tare! - am raspuns privind in jur. Poate era vreun paraias cu apa de baut.

- De ce ai intarziat atat? Credeam ca te-ai intors jos.

- Nu, doar ca sora mea s-a lovit la un picior, asa ca... Mi-e sete. Trebuie sa beau apa.

Salvatore a scos din rucsac o sticla cu apa. - A mai ramas putina.

Am impartit-o frateste cu Maria. Ne ajungea sa ne inmuiem buzele.

- Cine a castigat intrecerea? - Ma temeam de pedeapsa. Eram mort de oboseala. Speram ca macar o data Teasta sa o amane pentru o alta zi.

- Teasta.

- Si tu?

- Al doilea. Apoi Remo.

- Barbara?

- Ultima, ca de obicei.

- Cine primeste pedeapsa?

- Teasta zice ca Barbara. Barbara insa zice ca tu trebuie sa o primesti, fiindca ai ajuns ultimul.

- Si atunci?

- Nu stiu, as vrea sa fac o tura pe aici. M-am saturat de pedepsele astea.

Am pornit catre casa.

Printr-un noroc nu se daramase inca. Se ridica intr-un luminis imprejmuit de ramuri de stejar. Crapaturi adanci o strabateau de la fundatie pana la acoperis. Din tocarie ramasesera doar urmele. Un smochin noduros crescuse peste scarile care duceau catre balcon. Radacinile sfaramasera treptele de piatra si facusera sa se prabuseasca balustrada. Deasupra mai era inca o usa veche, de culoare azurie, putreda si cojita de soare. In centrul constructiei se deschidea un arc larg care dadea intr-o incapere cu bolta. Un staul. Cateva proptele ruginite si niste pari de lemn sustineau tavanul care in multe locuri se prabusise. Pe jos erau baligar uscat, cenusa, gramezi de tigle si tot felul de nimicuri. Peretii isi pierdusera cea mai mare parte din tencuiala lasand sa se vada pietrele.

Teasta era asezat pe un cheson de apa. Dadea cu pietre intr-un bidon ruginit si ne privea. - Ai ajuns, - si a adaugat pentru mai multa precizie: - Locul asta e al meu.

- Cum e al tau?

- E al meu. Eu l-am vazut primul. Lucrurile apartin celui care le descopera primul.

Cineva m-a imbrancit si era cat p-aci sa cad cu fata la pamant. M-am intors.

Barbara, toata rosie, cu tricoul murdar, parul ciufulit, aparuse in spatele meu, gata de bataie. - Tu esti! Ai ajuns ultimul. Ai pierdut!

Am strans pumnii. - M-am intors din drum. Daca nu, ajungeam al treilea. Stii prea bine.

- Ce conteaza? Ai pierdut!

- Cine trebuie sa primeasca pedeapsa? - l-am intrebat pe Teasta. Eu sau ea?

Nu s-a grabit sa raspunda, apoi a aratat-o pe Barbara.

- Vezi? Vezi? - Il iubeam pe Teasta.

Barbara a inceput dea cu piciorul de pamant. - Nu e drept! Mereu eu. De ce trebuie sa fiu mereu eu?

Nu stiam. Dar stiam ca exista intotdeauna cineva in capul caruia se sparg toate oalele. In vremea aia, acea persoana era Barbara Mura, grasana, ea era ingerul care ridica pacatele.

Imi parea rau, dar eram fericit ca nu eram eu in locul ei.

Barbara se invartea printre noi ca un rinocer.

- Sa votam atunci. Nu poate sa hotarasca el totul.

Nici acum,dupa douazeci de ani, nu inteleg cum putea sa ne suporte. Probabil din teama de a ramane singura.

- Bine atunci, sa votam, - a fost de acord Teasta. - Eu zic ca tu trebuie sa primesti pedeapsa.

- Si eu, am zis.

- Si eu, a repetat ca un papagal Maria.

L-am privit pe Salvatore. Nimeni nu se putea abtine cand votam. Asa era regula.

- Si eu, a zis Salvatore, aproape soptit.

- Vezi? Cinci contra unu. Ai pierdut. Tu trebuie sa primesti pedeapsa, - a concluzionat Teasta.

Barbara a strans din buze si din pumni, parea ca trebuie sa inghita o minge de tenis. A plecat capul, dar nu a plans.

Am respectat-o pentru asta.

- Ce... trebuie sa fac? - a banguit.

Teasta si-a mangaiat barbia. Mintea lui ticaloasa s-a pus pe treaba.

A oscilat pentru o clipa. - Trebuie sa ne-o... arati... Trebuie sa ne-o arati tuturor.

Barbara a zis zapacita: - Ce sa va arat?

- Data trecuta ne-ai aratat tatele. - Si intreptandu-se catre noi. - De data asta trebuie sa ne arati crapatura. Crapatura paroasa. Iti dai jos chilotii si ne-o arati. A inceput sa chicoteasca, asteptandu-se sa facem la fel, dar nu eram asa. Ramasesem inghetati, ca si cum un vant de la Polul Nord s-ar fi strecurat in vale.

Era o pedeapsa exagerata. Niciunul dintre noi nu isi dorea sa vada crapatura Barbarei. Era o pedeapsa si pentru noi. Mi s-a strans stomacul. Mi-as fi dorit sa fiu departe. Si nu imi placea ca era si sora mea cu noi.

- S-o crezi tu, - a zis Barbara scuturandu-si capul. - Nu imi pasa nici daca ma bati.

Teasta s-a ridicat si s-a apropiat de ea cu mainile in buzunar. Strangea intre dinti un spic de grau.

I s-a asezat inainte. Si-a alungit gatul. Nu era cu mult mai inalt decat Barbara. Si nici macar mai puternic. Nu as fi bagat mana in foc ca, daca Barbara si Teasta se bateau, Teasta ar fi invins asa usor. Daca Barbara il punea la pamant si se arunca deasupra lui ar fi putut chiar sa il sufoce.

- Ai pierdut. Acum da-ti jos pantalonii. Asa o sa te inveti minte.

- Nu!

Teasta i-a tras o palma.

Barbara a deschis gura ca un peste si si-a masat obrazul. Inca nu plangea. S-a intors catre noi:

- Voi nu ziceti nimic? - a scancit. - Sunteti la fel ca el!

Noi nu miscam.

- Bine. Dar nu o sa ma mai vedeti niciodata. Jur pe capul mamei mele.

- Ce faci, plangi? - Teasta de abia putea sa isi ascunda veselia.

- Nu, nu plang, - a reusit sa zica, inabusindu-si suspinele.

Avea o pereche de pantaloni de bumbac verde cu petice maro peste genunchi, dintre cei care se gasesc la targurile de vechituri. Ii veneau fix si grasimea i se revarsa peste curea.

Si-a desfacut catarama si a inceput sa isi desfaca nasturii.

Am zarit chilotii albi cu floricele galbene. - Stai! Eu am ajuns ultimul, - m-am pomenit zicand.

Toti s-au intors catre mine.

- Da, - am inghitit in sec. - Vreau sa o primesc eu.

- Ce? - m-a intrebat Remo.

- Pedeapsa.

- Nu. Ea trebuie sa o primeasca, m-a sagetat Teasta. - Tu nu te bagi. Stai linistit.

- Ba ma bag. Eu am ajuns ultimul. Vreau sa primesc eu pedeapsa.

Imi tremurau picioarele, dar speram sa nu isi dea seama niciunul. - Sa refacem voturile.

Salvatore s-a pus intre mine si Teasta. - Se pot reface.

Pentru noi existau cateva reguli si printre acestea era si aceea ca voturile se pot reface.

Am ridicat mana. - O primesc eu.

A ridicat mana si Salvatore. - O primeste Michele.

Barbara si-a strans la loc cureaua si a scancit. - O primeste el. Asa e corect.

Teasta fusese luat prin surprindere, l-a fixat pe Remo cu o privire de nebun. - Si tu?

Remo a oftat.- Sa o primeasca Barbara.

- Ce trebuie sa fac? - a intrebat Maria.

Am incuviintat din cap.

- Trebuie sa o primeasca fratele meu.

Si Salvatore a zis: - Patru contra doi. A invins Michele. O primeste el.

Nu a fost simplu sa ajung la etajul de sus al casei.

Scara nu mai exista. Treptele erau reduse la o gramada de blocuri de piatra. Reuseam sa ma urc catarandu-ma pe ramurile smochinului. Maracinii imi zgariau bratele si picioarele. Un spin imi zgariase obrazul drept.

Sa ma catar pe parapet nu putea fi vorba. Daca se surpa as fi ajuns jos, in gramada de urzici si trandafiri salbatici.

Era pedeapsa pe care mi-o luasem facand pe eroul.

- Trebuie sa urci la primul etaj. Sa intri. Sa traversezi toata casa si de la fereastra din spate sa sari in copac si sa cobori.

Ma temusem ca Teasta o sa imi arat cocoselul sau sa imi bag un bat in fund, dar in schimb alesese sa fac ceva periculos, unde aveam cele mai mari sanse sa ma ranesc.

Cu atat mai bine.

Strangeam din dinti si inaintam fara sa ma plang.

Ceilalti se asezasera sub un stejar pentru a se putea bucura de spectacolul oferit de Michele Amitrano care urma sa intre in incurcatura.

Din cand in cand se auzea cate un sfat. - Ia-o pe acolo. - Trebuie sa o iei drept. Acolo e plin de maracini. - Mananca o mura ca o sa iti faca bine.

Nu imi plecam urechea la sfaturile lor.

Eram la terasa. Era un spatiu ingust intre ruine si zid. M-am strecurat inauntru si am ajuns la usa. Era inchisa cu un lant, dar lacatul, tocat de rugina, era desfacut. Am impins-o si cu un geamat de fier usa s-a dat de perete.

Un zgomot puternic de aripi. Pene. Un vartej de porumbei si-a luat zborul si a iesit printr-o gaura din acoperis.

- Cum e? Cum e inauntru? - am auzit ca intreba Teasta.

Nu m-am deranjat sa ii raspund. Am intrat, avand grija unde puneam piciorul.

Ma aflam intr-o incapere mare. Multe tigle cazusera inauntru si o barna atarna in mijloc. Intr-un colt era un camin, cu un capac in forma de piramida, innegrit de fum. Intr-un alt colt erau ingramadite mobile. Un vechi aragaz rasturnat si ruginit. Sticle. Cioburi. Tigle. O jaluzea rupta. Totul era acoperit de excremente de porumbei. Era un miros strident, greu, care patrundea pana in fundul nasului si in gura. Peste podeaua din mozaic crescuse un desis de plante si ierburi salbatice. In fundul camerei era o usa vopsita in rosu, care cu siguranta dadea catre celelalte camere ale casei.

Trebuia sa trec pe acolo.

Mi-am sprijinit un picior, sub talpi scandurile scartaiau si podeaua se unduia. In vremea aceea cantaream vreo 35 de kilograme. Cam cat o canistra cu apa. M-am intrebat daca o canistra cu apa, pusa in mijlocul camerei, ar fi facut podeaua sa se prabuseasca. Mai bine sa nu incerc.

Pentru a ajunge la usa urmatoare era mai bine sa merg lipit de pereti. Tinandu-mi rasuflarea, in varfurile picioarelor, ca o balerina, am urmarit perimetrul camerei. Daca podeaua se prabusea ajungeam in grajdul de dedesubt, dupa un zbor de la cel putin patru metri. Un prilej bun sa imi rup oasele.

Dar nu s-a intamplat.

In camera urmatoare, aproape la fel de mare ca bucataria, podeaua lipsea de tot. Pe laturi se prabusise si acum doar un fel de punte unea usa mea de usa din cealalta parte. Dintre cele sase trave care sustineau podeaua mai ramasesera doar doua in centru. Celelalte devenisera niste cioturi mancate de carii.

Nu puteam sa merg pe langa ziduri. Trebuia sa o iau pe acea punte. Barnele care o sustineau nu puteau sa fie in conditii mai bune decat celelalte.

Am ramas nemiscat in cadrul usii. Nu puteam sa ma intorc. Mi-ar fi scos peri albi pana la sfarsitul vietii. Dintr-o data cei patru metri care ma desparteau de grajd nu mi se mai pareau asa de multi. Puteam sa le spun celorlati ca era imposibil sa ajung la fereastra.

In anumite momente creierul ne joaca feste urate.

La vreo zece ani dupa, mi s-a intamplat sa ma duc sa schiez la Gran Sasso. Nu era ziua potrivita, ningea, era un frig ca la poli, batea un vant care ingheta urechile si era ceata. Aveam 19 ani si mai schiasem doar o singura data. Eram foarte incantat si nu imi pasa ca imi ziceau ca e periculos, eu voiam sa schiez. M-am urcat in telescaun, infofolit ca un eschimos si am plecat catre partii.

Vantul era asa de puternic incat motorul telescaunului se oprea automat si repornea doar cand rafalele se atenuau. Facea zece metri apoi se bloca pentru un sfert de ora, apoi alti patruzeci de metri si douazeci de minute se oprea. Si tot asa. Innebunitor. Atat cat puteam sa vad, telescaunul era gol. Incet incet am inceput sa nu imi simt varfurile picioarelor, urechile, degetele de la maini. Incercam sa inlatur zapada din spate, dar era in van, cadea in liniste, usoara, fara oprire. Apoi am inceput sa ma linistesc, sa gandesc mai lent, dar mi-am strans fortele spunandu-mi ca daca voi adormi o sa mor. Am urlat, am cerut ajutor. Mi-a raspuns vantul. Am privit in jos. Eram chiar deasupra unei partii. Spanzurat la cativa metri distanta de zapada. Mi-am amintit povestea aviatorului care, in timpul razboiului, se aruncase din avionul in flacari si nu i se deschisese parasuta si nu murise, fiind salvat de zapada moale. Zece metri nu erau asa multi. Puteam sa ma arunc, altfel intepeneam, si nu as fi patit nimic, parasutistul nu patise nimic. O parte a creierului meu repeta obsesiv: "Arunca-te! Arunca-te!". Am ridicat bara de siguranta. Am inceput sa imi fac vant. Din fericire, in acel moment telescaunul s-a pus in miscare si mi-am revenit. Am coborat bara. Eram foarte sus, in cel mai bun caz mi-as fi rupt picioarele.

In acea casa simteam acelasi lucru. Voiam sa ma arunc de sus. Apoi mi-am amintit ca citisem intr-o carte de-a lui Salvatore ca soparlele pot sa se catere pe pereti fiindca au o distrubutie perfecta a greutatii. La ele ea se distribuie pe picioare, pe burta si pe coada, la oameni in schimb doar pe picioare si din motivul asta ne scufundam in nisipurile miscatoare.

Iata ce trebuia sa fac.

Am ingenuncheat, m-am intins si am inceput sa ma tarasc. La fiecare miscare cadeau bucati din daramaturi. Incet, incet, ca o soparla, inaintam. Simteam barnele vibrand. Mi-au trebuit cinci minute intregi, dar am reusit sa ajung teafar si nevatamat in cealalta parte.

Am impins usa. Era ultima. In capat era fereastra care da catre curte. O creanga lunga se intindea pe langa casa. Scapasem. Si aici cedase podeaua, dar numai pe jumatate. Cealalta parte rezistase. Am folosit aceeasi tehnica, lipit de pereti. Dedesupt vedeam o incapere in penumbra. Erau resturi de la un foc, cutii de conserve desfacute si pachete de paste goale. Probabil cineva fusese pe acolo nu cu mult timp in urma.

Am ajuns la fereastra fara alte obstacole. Am privit afara.

Era o curte mica imprejmuita de un strat de maracini, iar in spate se intindea paduricea. Jos erau un spalator din ciment crapat, bratul ruginit al unui scripete, bucati de tencuiala acoperite de iedera, o butelie si o saltea.

Creanga pe care trebuia sa sar era aproape, la mai putin de un metru. Dar nu destul de aproape, cat sa pot sa ajung la ea fara sa sar. Era groasa si sinuoasa ca o anaconda. Se lungea pe mai mult de cinci metri. M-ar fi putut tine. Ajuns acolo as fi gasit o modalitate sa cobor.

M-am ridicat in picioare pe pervaz, m-am inchinat si m-am aruncat cu bratele inainte, ca un gibon din padurea amazoniana. Am ajuns cu burta pe creanga, am incercat sa o prind, dar era mare. Mi-am folosit picioarele, dar nu aveam niciun punct de sprijin. Am inceput sa alunec. Incercam sa ma agat de scoarta.

Salvarea era in fata mea. La vreo zece centimetri mai jos era o creanga mai mica.

M-am incordat si cu un tipat am prins-o cu amandoua mainile.

Era uscata. S-a rupt.

Am aterizat pe spate. Am ramas nemiscat, cu ochii inchisi, sigur ca mi-am rupt coloana. Nu simteam durere. Stateam intins, pietrificat, cu creanga in brate, incercand sa inteleg de ce nu sufeream. Poate devenisem unul din acei paralitici carora daca le stingi o tigara pe brat sau le infigi o furculita in coapsa nu simt nimic.

Am deschis ochii. Priveam fix imensa umbrela verde a stejarului care domnea deasupra. Licaritul soarelui printre frunze. Trebuia sa incerc sa ridic capul. L-am ridicat.

Am aruncat prostia aceea de creanga. Am atins pamantul cu mainile. Si am descoperit ca eram pe ceva moale. Salteaua.

M-am revazut alunecand, zburand si lovindu-ma fara sa patesc nimic. Auzisem un zgomot infundat in momentul in care aterizasem. Puteam sa jur.

Mi-am miscat picioarele si am descoperit ca sub frunze, crengute si pamant era ceva ondulat verde, un acoperis de plastic transparent. Fusese acoperit ca pentru a fi ascuns. Si salteaua aia veche era intinsa deasupra.

Plasticul acela ondulat ma salvase. Se indoise, absorbind cazatura.

Asadar dedesubtul lui trebuia sa fie gol.

Putea sa fie o ascunzatoare secreta sau o scorbura care ducea intr-o pestera plina cu aur si pietre pretioase.

M-am asezat in patru labe si am impins placa de plastic.

Era grea dar, incet, incet, am miscat-o putin. M-a izbit un miros puternic de rahat.

Am sovait, mi-am pus o mana la gura si am mai impins din nou.

Eram deasupra unei gropi.

Era intuneric. Dar cu cat impingeam placajul, cu atat se lumina. Peretii erau din pamant, sapati cu lopata. Radacinile stejarului fusesera taiate.

Am reusit sa-l mai imping putin. Groapa era larga de vreo doi metri si adanca de vreo doi metri jumatate.

Era goala.

Ba nu, era ceva.

O gramada de zdrente infasurate?

Nu...

Un animal? Un caine? Nu...

Ce era?

Era ceva fara par...

alb...

un picior...

Un picior!

Am sarit indarat si era cat pe aici sa cad.

Un picior?

Mi-am tras rasuflarea si m-am dat la o parte.

Simteam ca imi vuiesc urechile, capul si bratele imi atarnau greoaie.

Era sa lesin.

M-am asezat, am inchis ochii, mi-am sprijinit fruntea pe mana, am respirat. Imi venea sa fug, sa alerg la ceilalti. Dar nu puteam. Trebuia mai intai sa mai privesc o data.

M-am apropiat si am aplecat capul.

Era un picior de copil. Si iesea si un cot dintre zdrente.

In fundul acelei gropi era un copil.

Statea intins intr-o parte. Ghemuit.

Nu misca.

Era mort.

Am ramas sa il privesc pentru nu stiu cat timp. Era si o galeata. Si o oala.

Poate dormea.

Am luat o pietricica si l-am lovit. L-am atins pe sold. Nu a miscat. Era mort. Foarte mort. Am simtit un fior pe ceafa. Am luat o alta piatra si l-am lovit pe gat. Am avut impresia ca s-a miscat. O usoara miscare a bratului.

- Unde esti? Unde esti? Pe unde ai sfarsit?

Ceilalti. Teasta ma striga.

Am apucat placajul si l-am tras cat sa acopar groapa. Apoi am rispit pe deasupa frunze si pamant si am tras deasupra salteaua.

- Unde esti, Michele?

Am luat-o din loc, dar mai intai m-am invartit de cateva ori sa verific daca totul ramasese la locul lui.

Pedalam pe Rabla.

In spatele meu, soarele era o minge rosie si imensa si cand, in cele din urma, a disparut in lanul de grau, a lasat o pata purpurie.

Ma intrebasera cum fusese in casa, daca fusese periculos, daca cazusem, daca erau lucruri ciudate pe acolo, daca saritura in copac fusese dificila. Raspunsesem monosilabic.

In cele din urma, plictisiti, am luat-o pe drumul de intoarcere. O poteca pornea din vale, strabatea campiile galbui si ajungea pana la strada. Ne luaseram inapoi bicicletele si pedalam in liniste. Roiuri de musculite bazaiau in jurul nostru.

O priveam pe Maria, care ma insotea pe Graziella ei cu rotile tocite de pietre, pe Teasta, inaintea tuturor, avandu-l alaturi pe scutierul sau Remo, pe Salvatore care inainta in zig-zag-uri, pe Barbara, pedaland pe Bianchi a ei care era prea mare, si ma gandeam la copilul din groapa.

Nu spusesem nimanui nimic.

- Lucrurile apartin celui care le-a vazut primul, decisese Teasta.

Daca era asa, atunci copilul din groapa era al meu.

Daca spuneam, Teasta, ca intotdeauna, isi asuma tot meritul descoperirii. Le-ar fi povestit tuturor ca il gasise el fiindca el hotarase sa urcam pe colina.

De data asta insa nu. Eu imi indeplinisem pedeapsa, eu cazusem din copac, eu il descoperisem.

Nu era al lui Teasta. Si nici al Barbarei. Nu era al lui Salvatore. Era al meu. Era descoperirea mea secreta.

Nu stiam daca gasisem un mort sau un viu. Poate bratul nu se miscase. Imi imaginasem eu. Sau erau contractiile unui cadavru. Ca acelea ale viespilor care, chiar taiate pe jumatate cu foarfeca, continua sa mearga, sau ca puii care, chiar fara cap, continua sa bata din aripi. Dar ce facea acolo jos?

- Ce ii spunem lui mami?

Nu remarcasem ca sora mea pedala alaturi. - Cum?

- Ce ii spunem lui mami?

- Nu stiu.

- Ii zici tu de ochelari?

- Bine, dar nu trebuie sa ii spui unde am fost. Daca afla o sa zica ca ai spart ochelarii fiindca am urcat acolo.

- Bine.

- Jura-mi!

- Iti jur - . Si-a sarutat degetele.

Astazi Acqua Traverse e un sat ce tine de Lucignano. La mijlocul anilor optzeci un geometru a construit doua randuri de vile din ciment aramat. Cuburi cu ferestre rotunde si balustrade albastre. Apoi au aparut un Coop si un bar. Si o strada asfaltata cu doua benzi care duce drept, ca o pista de aterizare, pana la Lucignano.

In 1978 Acqua Traverse era asa de mica incat nu reprezenta nimic. Un sat de campie ar fi numit azi in revistele de calatorie.

Nimeni nu stia de ce locul se numea asa, nici macar batranul Tronca. Apa nu exista, decat cea pe care o aduceau o data la doua saptamani cu cisternele.

Era vila lui Salvatore, careia ii ziceau Palatul. O casa mare, lunga si gri, cu un pridvor din piatra si o curte interioara in care crestea un palmier. Mai erau alte patru case. Patru case amarate din piatra si tencuiala cu acoperis din tigle si ferestre mici. A noastra. Cea a familiei lui Teasta. Cea a familiei lui Remo, pe care o imparteau cu batranul Tronca. Tronca era surd, ii murise sotia si traia in doua camere care dadeau spre gradina. Si mai era casa lui Pietro Mura, tatal Barbarei. Angela, sotia, vindea in spatiul de la parter paine, paste si sapun. De acolo puteai sa telefonezi.

Doua case de-o parte, doua de alta. Si o strada, ingusta si plina de gropi, in mijloc. Nu exista o piata, nu existau alei. Erau insa doua bancute sub un arbust de strugurii-ursului si o fantanita care avea robinet cu cheie, ca sa nu se risipeasca apa. Iar in jur, campiile de grau.

Singurul lucru pe care il obtinuse acel loc uitat de Dumnezeu si de oameni era un semn albastru, frumos, pe care scria cu majuscule ACQUA TRAVERSE.

- A venit tata! – a stigat sora mea. A aruncat bicicleta si a suit in fuga scarile.

In fata casei noastre era camionul lui, un Fiat Lupetto cu plafonul verde.

In acea perioada tata era camionist si lipsea de acasa saptamani intregi. Lua marfa si o ducea in Nord.

Promisese ca intr-o buna zi o sa ma duca si pe mine in Nord. Stiam ca Nordul era bogat si ca in Sud era saracie. Si noi eram saraci. Mama spunea ca daca tata va continua sa lucreze asa mult in curand nu o sa mai fim saraci, o sa o ducem bine. Si deci nu trebuia sa ne plangem ca tata lipsea. O facea pentru noi.

Am intrat in casa cu sufletul la gura.

Tata era asezat la masa, in chiloti si maiou. Avea in fata o sticla de vin rosu si intre buze porttigaretul, iar sora mea era cocotata la el in poala.

Mama, cu spatele, gatea. Miroasea a ceapa si a sos de rosii. Televizorul urias, un Grundig alb-negru pe care il adusese tata in urma cu cateva luni, era aprins. Ventilatorul bazaia.

- Michele, pe unde ati umblat toata ziua? Mama vostra era foarte ingrijorata. Nu va ganditi ca aceasta femeie care trebuie sa isi astepte sotul nu mai poate sa stea sa va astepte si pe voi? Ce s-a intamplat cu ochelarii sora-tii?

Nu era nervos de-adevaratelea. Cand era nervos de-adevaratelea ii ieseau ochii din orbite ca la broaste. Acum era bucuros ca se intorsese acasa.

Sora mea m-a privit.

- Am construit o coliba la torent, - am scos ochelarii din buzunar. – Si s-au rupt.

A scos un nor de fum. – Vino incoace. Arata-mi-i!

Tata era un om micut, slab si nervos. Cand se aseza la volanul camionului de abia se mai vedea din el. Avea parul negru, uns cu briliantina. Neras si cu fire albe in barbie. Mirosea a tigari Nazionali si a apa de colonie.

I-am dat ochelarii.

- Sunt de aruncat -. I-a pus pe masa si a zis: - Gata cu ochelarii.

Eu si sora mea ne-am privit.

- Si eu ce ma fac? – a intrebat ingrijorata Maria.

- Stai si fara. Asa o sa te inveti minte.

Sora mea a ramas fara cuvinte.

- Nu poate. Nu vede, - am intervenit eu.

- Si cui ii pasa!

- Dar...

- Niciun dar - . Si i-a zis mamei: - Teresa, da-mi pachetul ala de pe bufet.

Mama i l-a adus. Tata l-a desfacut si a scos o cutiuta albastra catifelata.

- Poftim.

Maria a deschis-o si inauntru era o pereche de ochelari cu rama maronie.

- Probeaza-i.

Maria si i-a pus, dar continua sa mangaie cutiuta.

Mama a intrebat-o: - Iti plac?

- Da. Mult. Cutia e foarte frumoasa, - si s-a dus sa se priveasca in oglinda.

Tata si-a turnat un alt pahar de vin.

- Daca ii strici si pe astia, data viitoare o sa ramai fara, ai inteles? – Apoi m-a prins de brat. – Arata-mi muschii.

Am indoit bratul si l-am incordat.

Mi-a strans bicepsul. – Nu mi se pare ca esti mai puternic. Iti faci flotarile?

- Da.

Uram sa fac flotari. Tata voia sa le fac fiindca zicea ca sunt rahitic.

- Nu e adevarat, - a zis Maria, - nu le face.

- Ba le fac din cand in cand. Aproape intotdeauna.

- Pune-te aici -. M-am asezat si eu la el in poala si am incercat sa il pup. – Nu ma pupa, ca esti murdar. Daca vrei sa il pupi pe tatal tau trebuie sa te speli inainte. Teresa, ce facem, ii trimitem la culcare nemancati?

Tata avea un zambet frumos, dintii albi, perfecti. Nici eu, nici sora mea nu l-am mostenit.

Mama a raspuns fara sa se intoarca.

-Asa ar trebui! Nu ma mai inteleg deloc cu astia doi. Ea era nervoasa de-adevaratelea.

- Facem asa. Daca vor sa cineze si sa isi primeasca si cadoul pe care l-am adus, Michele trebuie sa ma bata la skandenberg. Daca nu, in pat nemancati!

Ne adusese un cadou!

- Tu razi, razi... Mama era foarte bucuroasa ca tata venise acasa. Cand tata pleca ii era rau de la stomac si cu cat trecea timpul cu atat vorbea mai putin. Dupa o luna amutea de tot.

- Michele nu poate sa te bata. Nu e corect, - a zis Maria.

- Michele, arata-i sorei tale ce stii sa faci. Si tine-te bine pe picioare. Daca stai asa stramb o sa pierzi si nu mai primiti niciun cadou.

M-am pus pe pozitii. Am strans dintii si mana tatalui si am inceput sa imping. Nimic. Nu se misca.

- Haide, ai paie in loc de muschi? Esti mai slab decat o musculita. Impinge cu putere, ce naiba!

Am murmurat: - Nu reusesc.

Parca ar fi trebuit sa indoiesc o bara de fier.

- Esti o muiere, Michele. Maria, ajuta-l, hai!

Maria s-a catarat pe masa si in doi, strangand din dinti si fornaind, am reusit sa ii punem jos bratul.

- Cadoul, da-ne cadoul! – Maria a sarit jos de pe masa.

Tata a luat o cutie de carton, plina de foi de ziar maruntite. Inauntru era cadoul.

- O barca! - am zis eu.

- Nu e o barca, e o gondola, mi-a explicat tata.

- Ce e o gondola?

- Gondolele sunt barci venetiene. Au doar o vasla.

- Ce sunt vaslele? – a intrebat sora mea.

- Bastoane care misca barca.

Era foarte frumoasa. Toata din plastic negru. Cu particele argintate si in fundal o papusa cu tricou in dungi albe si rosii si cu palarie de paie.

Dar am aflat ca nu o puteam lua. Era facuta ca sa fie pusa pe televizor. Si intre televizor si gondola trebuia sa stea un mileu de dantela alba. Ca un mic lac. Nu era o jucarie. Era un lucru de valoare. Era un ornament.

- Cine trebuie sa ia apa? In curand o sa mancam, - ne-a intrebat mama.

Tata statea in fata televizorului, privind stirile.

Eu puneam farfuriile. – E randul Mariei. Ieri am fost eu.

Maria statea pe fotoliu, cu papusile ei. – Nu am chef, du-te tu.

Niciunuia dintre noi doi nu ii placea sa se duca la fantana, asadar faceam cu randul. Dar se intorsese tata, ceea ce pentru sora mea insemna ca regulile nu mai aveau valoare.

Am aratat nu cu degetul. – E randul tau.

Maria si-a incrucisat bratele. – Eu nu ma duc.

- De ce?

- Ma doare capul.

De cate ori nu avea chef sa faca ceva spunea ca o doare capul. Era scuza ei preferata.

- Nu e adevarat, nu te doare, mincinoaso!

- Ba e adevarat! – Si a inceput sa isi maseze fruntea cu o expresie de durere pe fata.

Imi venea sa o strang de gat. – E randul ei! Trebuie sa se duca ea!

Mama, satula, mi-a pus in mama bidonul. – Du-te tu, Michele, ca esti mai mare. Sa nu mai avem atatea discutii, - a spus-o ca si cum ar fi fost un lucru lipsit de importanta, de nimic.

Un zambet de triumf s-a intins pe fata sorei mele. – Ai vazut?

- Nu e corect. Ieri am fost eu. Nu ma duc.

Mama mi-a zis pe tonul aspru pe care il avea intotdeauna inainte sa se infurieze: - Asculta-ma, Michele.

- Nu. M-am dus sa ma plang la tata.- Tata, nu e randul meu. Ieri am fost eu.

Si-a dezlipit ochii de televizor si m-a privit ca si cum ar fi fost prima data cand ma vedea, si-a mangaiat barba si a zis: - Stii prinsoarea soldatului?

- Nu. Ce e?

- Stii cum faceau soldatii in timpul razboiului ca sa hotarasca cine se ducea in misiunile mortale? – A scos din buzunar o cutie de chibrituri si mi-a aratat-o.

- Nu, nu stiu.

- Se iau trei chibrituri, - le-a scos din cutie, - unul pentru tine, unul pentru mine si unul pentru Maria. Unuia i se scoate capatul -. A rupt gamalia unuia, apoi le-a strans pe toate trei in pumn si a lasat afara bastonasele. – Cine il trage pe cel fara gamalie se duce sa ia apa. Alege unul, hai.

Am tras unul intreg. Am sarit in sus de bucurie.

- Maria, e randul tau. Vino.

Si sora mea a nimerit unul intreg si a batut din palme.

- Se vede treaba ca o sa ma duc eu, - tata l-a scos din pumn pe cel rupt.

Eu si Maria am inceput sa radem si sa urlam. – Tu trebuie sa te duci! Tu trebuie sa te duci! Ai pierdut! Ai pierdut! Du-te sa iei apa!

Tata s-a ridicat cam abatut. – Cand ma intorc sa va gasesc spalati, clar?

- Vrei sa ma duc eu? Tu esti obosit, - a spus mama.

- Nu se poate. E o misiune mortala. Si trebuie sa iau tigarile din camion. A iesit din casa cu bidonul in mana.

Ne-am spalat, am mancat paste cu sos de rosii si omleta si dupa ce i-am pupat pe tata si pe mama ne-am dus la culcare fara sa mai insistam sa privim la televizor.

M-am trezit in timpul noptii. Din cauza unui vis urat.

Isus ii zicea “ridica-te si umbla” lui Lazar. Dar Lazar nu se ridica. “Ridica-te si umbla”, repeta Isus. Lazar nu voia sa auda de reinviere. Isus, care semana cu Severino, cel care conducea cisterna cu apa, se enerva. Era de toata jena. Cand Isus iti spune sa te ridici si sa mergi, trebuie neaparat sa faci asta, mai ales daca esti mort. In schimb, Lazar statea intins, slab. Atunci Isus incepea sa il scuture ca pe o papusa si Lazar se ridica in sfarsit si il musca de gat. Lasa mortii in pace, spunea cu buzele manjite de sange.

Am deschis ochii asudat.

Noptile acelea erau asa de calduroase incat daca din nefericire te trezeai era foarte dificil sa adormi din nou. Camera mea si a sorei mele era ingusta si lunga. Era amenajata intr-un vechi coridor. Cele doua paturi erau puse de-a lungul peretelui, unul dupa altul, sub fereastra. Intr-o parte era zidul, in partea cealalta vreo treizeci de centrimetri sa te misti. In rest camera era alba si goala.

Iarna era frig, iar vara nu se putea respira.

Caldura acumulata in timpul zilei de ziduri si de tavan se revarsa noaptea. Aveai senzatia ca perna si salteau de lana tocmai fusesera scoase dintr-un cuptor.

La picioare vedeam in intuneric capul Mariei. Dormea cu ochelarii pe nas, cu burta in sus, abandonata complet, cu mainile si picioarele intinse.

Spunea ca daca se trezea fara ochelari i se facea frica. De obicei mama ii scotea ochelarii dupa ce adormea fiindca ii ramaneau semne pe fata.

Fumigena impotriva tantarilor de pe pervaz facea un fum dens si toxic care intepenea tantarii, dar nici noua nu ne facea foarte bine. Dar atunci nimeni nu se preocupa de lucrurile de genul asta.

Alaturi de camera noastra era cea a parintilor. Il auzeam pe tata sforaind. Ventilatorul care sufla. Gafaitul Mariei. Chemarea monotona a unei bufnite. Bazaitul frigiderului. Mirosul de canal care venea de la toaleta.

M-am asezat in genunchi pe pat si m-am sprijinit de fereastra ca sa iau putin aer.

Era luna plina. Era inalta si luminoasa. Se vedea pana departe, ca si cum ar fi fost zi. Campiile pareau fosforescente. Aerul nemiscat. Casele intunecate, tacute.

Poate eram sigurul care nu dormea in Acqua Traverse. Mi s-a parut un lucru frumos.

Baiatul era in groapa.

Mi-l imaginam mort. Gandaci, paduchi si miriapozi care mergeau pe el, pe pielea palida, si viermi care ii ieseau dintre buzele vinete. Ochii semanau cu doua oua fierte.

Nu vazusem niciodata un om mort. Doar pe bunica Giovanna. In patul sau, cu bratele pe piept, in costum negru si pantofi. Fata ei parea de cauciuc. Galbena ca ceara. Tata mi-a zis ca trebuia sa o sarut. Toti plangeau. Tata ma impingea. I-am atins cu gura obrazul rece. Se simtea un miros dulceag si dezgustator, amestecat cu mirosul de ceara. Dupa imi spalasem buzele cu sapun.

Si daca baiatul era viu?

Daca voia sa iasa si zgaria cu degetele peretii din groapa si cerea ajutor? Daca il furase un capcaun?

Am privit afara si la marginea campiei am zarit colina. Parea ivita din neant si se contura ca o insula iesita din apele marii, inalta si neagra, cu taina ei care ma astepta.

- Michele, mi-e sete... – Maria se trezise. – Imi dai un pahar cu apa? – Vorbea cu ochii inchisi si isi trecea limba peste buzele uscate.

- Asteapta... – M-am ridicat.

Nu voiam sa deschid usa. Daca bunica Giovanna era asezata la masa cu baiatul? Si imi zicea, vino, aseaza-te cu noi, ce avem de mancare? Si in farfurie era gaina trasa in teapa?

Nu era nimeni. O raza de luna cadea peste canapeaua veche cu floricele, pe bufetul cu farfurii albe, pe podeaua din mozaic alb si negru si se furisa in camera parintilor, catarandu-se in pat. Le-am vazut picioarele, impletite. Am deschis frigiderul si am scos bidonul cu apa rece. Am umplut un pahar cu apa pentru sora mea, care l-a golit dintr-o inghititura. – Multumesc.

- Acum culca-te.

- De ce ai facut pedeapsa in locul Barbarei?

- Nu stiu...

- Nu voiai sa isi dea chilotii jos?

- Nu.

- Si daca trebuia sa o fac eu?

- Ce anume?

- Sa imi dau chilotii jos. Ai fi facut-o si pentru mine?

- Da.

- Noapte buna atunci. Imi scot ochelarii, - i-a pus in cutie si si-a pus capul pe perna.

- Noapte buna.

Am stat mult timp cu privirile atintite in tavan pana sa adorm din nou.

Tata nu mai pleca.

Se intorsese sa ramana. Ii spusese mamei ca nu mai voia sa vada autostrada o vreme si ca o sa se ocupe de noi.

Poate inainte de asta ne ducea la mare sa facem o baie.

1.

Mai aveam putin si il depaseam pe Salvatore cand am auzit-o pe sora mea tipand. M-am intors si am vazut-o disparand inghitita de lanul de grau care acoperea colina.

Nu trebuia sa o las in urma mea, mama m-ar fi certat rau din cauza asta.

M-am oprit. Transpirasem. Mi-am tras rasuflarea si am strigat-o. - Maria? Maria?

Mi-a raspuns cu o voce subtire si indurerata: - Michele!

- Te-ai ranit?

- Da, vino!

- Unde te-ai ranit?

- La picior.

Se prefacea, era obosita. O iau inainte, mi-am zis. Dar daca intr-adevar se ranise?

Oare unde erau ceilalti?

Vedeam urmele pe care le lasasera in lanul de grau. Urcau usor, in randuri paralele, ca degetele unei maini, catre varful colinei, lasand in urma lor un sir de tulpini strivite.

Anul acela graul crescuse inalt. La sfarsitul primaverii plouase mult, iar la jumatatea lui iunie plantele erau mai viguroase ca niciodata. Cresteau dese, incarcate cu spice, gata sa fie culese. Totul era acoperit de grau. Dealurile se succedau ca valurile unui ocean auriu. Pana la linia orizontului doar grau, cer, greieri, soare si caldura.

Nu aveam idee despre cat era de cald, la noua ani nu intelegi prea mult despre grade sau centigrade, dar stiam ca nu era normal.

Acea vara blestemata a anului 1978 a ramas faimoasa drept una dintre cele mai calde ale secolului. Caldura strapungea pietrele, faramita pamantul, ardea plantele si ucidea animalele, infierbanta casele. Cand luai rosii din gradina erau seci, iar dovleceii erau mici si tari. Soarele iti taia respiratia, forta, cheful de joaca, totul. Si noptile erau la fel de chinuitoare.

La Acqua Traverse adultii nu ieseau din casa mai inainte de sase seara. Se inchideau inauntru, cu obloanele trase. Doar noi ne aventuram pe campia incinsa si pustie.

Sora mea, Maria, avea cinci ani si ma urmarea cu incapatanarea unui catelus gonit din cusca.

"Vreau sa fac ce faci tu", spunea mereu. Si mama ii dadea dreptate.

"Esti sau nu esti fratele ei mai mare?". Si nu aveam incotro, trebuia sa o iau cu mine.

Nu se oprise nimeni sa o ajute.

Fireste, era o intrecere.

- Drept inainte, pana in varful colinei. Fara ocolisuri. Nu e voie sa stam unul in spatele altuia. Nu e voie sa ne oprim. Cine ajunge ultimul primeste o pedeapsa -. Asa hotarase Teasta si imi ingaduise: - Bine, sora ta nu participa la intrecere. E prea mica.

- Nu sunt prea mica! - protestase Maria. - Vreau sa ma intrec si eu! - Si acum cazuse.

Pacat, eram al treilea.

Primul era Antonio. Ca intotdeauna.

Antonio Natale, zis Teasta. Nu imi mai amintesc de ce ii ziceam Teasta. Poate fiindca odata isi lipise pe brat un craniu, un abtibild din cele care se cumparau de la tutungerie si se lipeau cu apa. Teasta era cel mai mare din banda. Doisprezece ani. Si era seful. Ii placea sa comande si daca nu te supuneai devenea rautacios. Nu era cine stie ce, dar era mare, puternic si curajos. Si se catara pe dealul acela de parca era un nenorocit de buldozer.

Al doilea era Salvatore.

Salvatore Scardaccione avea noua ani, la fel ca mine. Eram in aceeasi clasa. Era cel mai bun prieten al meu. Salvatore era mai inalt decat mine. Era un baietel singuratic. Cateodata venea cu noi, dar de obicei isi vedea de ale lui. Era mai istet decat Teasta, i-ar fi fost foarte usor sa il detroneze, dar nu il interesa sa devina sef. Tatal lui, avocatul Emilio Scardaccione, era o persoana importanta la Roma. Si avea o gramada de bani in Elvetia. Asa se spunea.

Apoi eram eu, Michele. Michele Amitrano. Si de data asta eram al treilea, urcam bine, dar acum ma oprisem din cauza surorii mele.

Incercam sa ma hotarasc daca sa ma intorc sau sa o las acolo, cand mi-am dat seama ca eram al patrulea. De cealalta parte a culmii, neispravitul de Remo Marzano ma depasise. Si daca nu reincepeam imediat sa ma catar ma depasea chiar si Barbara Mura.

Ar fi fost ingrozitor. Depasit de o fata. Grasana.

Barbara Mura urca in patru labe ca o purcea turbata. Asudata si plina de praf.

- Ce faci, nu te duci la surioara ta? Nu ai auzit-o? S-a ranit, biata de ea, - a grohait fericita. Macar o data nu ar fi primit ea pedeapsa.

- Ma duc, ma duc... Si o sa te si inving - . Nu puteam sa ma las batut in felul asta.

M-am intors si am inceput sa cobor, agitand bratele si urland ca un indian sioux. Sandalele de piele alunecau pe spice. Am cazut in fund de vreo doua ori.

Nu o vedeam. - Maria, Maria! Unde esti?

- Michele...

Iat-o. Era acolo. Mica si trista. Asezata peste un cerc de spice rupte. Cu o mana isi freca o glezna, iar cu cealalta isi tinea ochelarii. Avea parul lipit de frunte si ochii inlacrimati. Cand m-a vazut a stambat din gura si s-a umflat ca un curcan.

- Michele...?

- Maria, m-ai facut sa pierd intrecerea! Ti-am zis sa nu vii, fir-ar sa fie! M-am asezat. - Ce ai patit?

- M-am impiedicat. M-am lovit la picior si... - A deschis gura, a clipit, a leganat din cap si a inceput sa scanceasca: - Ochelarii! S-au spart ochelarii!

I-as fi tras una. De cand se terminase scoala era a treia oara cand isi spargea ochelarii. Si de fiecare data pe cine certa mama?

"Trebuie sa fii atent la sora ta, esti fratele mai mare!"

"Dar mama, eu..."

"Nicio mama! Nu ai inteles pana acum ca banii nu cresc in pom? Data viitoare cand mai spargeti ochelarii o sa primesti una dintre pedepsele care..."

Se rupsesera la mijloc, unde fusesera deja lipiti. Erau de aruncat.

Intre timp, sora mea continua sa planga.

- Mama... o sa se supere... Ce ne facem?

- Ei, ce ne facem? Ii lipim cu scoci. Hai, ridica-te!

- Sunt urati cu scoci. Sunt foarte urati. Nu-mi plac.

Am bagat ochelarii in buzunar. Fara ei Maria nu vedea, avea strabism si medicul zisese ca ar trebui sa se opereze inainte sa creasca mare. - N-are nimic. Ridica-te!

S-a oprit din plans si a inceput sa traga de nas. - Ma doare piciorul.

- Unde? Ma gandeam in continuare la ceilalti, ajunsesera probabil in varful colinei de o ora. Ramasesem ultimul. Speram doar ca Teasta sa nu imi dea o pedeapsa prea dura. Odata, cand pierdusem o intrecere, ma obligase sa alerg prin urzici.

- Unde te doare?

- Aici. Mi-a aratat glezna.

- Ti-ai sucit glezna. Nu-i nimic. Trece repede.

I-am desfacut pantoful si l-am scos cu mare atentie. Cum ar fi facut un doctor. - Acum e mai bine?

- Putin. Ne intoarcem acasa? Mi-e sete rau. Si mama...

Avea dreptate. Ne indepartaseram foarte mult. Si de mult timp. Ora pranzului trecuse de ceva vreme si mama probabil pandea deja la fereastra. Nu putea sa fie de bine intoarcerea acasa.

Dar cine si-ar fi imaginat asta acum cateva ore.

In dimineata aceea luaseram bicicletele.

De obicei faceam ture mici, in jurul caselor, ajungeam la marginea campiilor, la torentul secat si apoi ne intorceam facand intreceri.

Bicicleta mea era o bucata de fier vechi, cu saua peticita, si asa de inalta ca trebuia sa ma aplec de tot ca sa cobor.

Toti ii ziceau Rabla. Salvatore zicea ca era bicicleta de munte. Dar mie imi placea, fusese a tatalui meu.

Cand nu ne plimbam cu bicicletele ramaneam pe strada sa ne jucam cu mingea, de-a “fura steagul”, de-a “uno, due, tre, stella” sau leneveam sub acoperisul magaziei.

Puteam sa facem ce voiam. Masinile nu treceau pe acolo. Pericole nu existau. Si cei mari stateau ascunsi in casa ca niste broaste care asteapta sa se termine caldura.

Timpul se scurgea lent. Spre sfarsitul verii de abia asteptam sa inceapa scoala.

In dimineata aceea incepuseram sa vorbim despre porcii lui Melichetti.

Se vorbea deseori la noi despre porcii lui Melichetti. Se spunea ca batranul Melichetti isi dresase porcii sa omoare gaini sau chiar iepuri si pisici adunati de pe strada.

Teasta trase un scuipat. - Pana acum nu v-am povestit. Fiindca nu puteam sa va spun. Dar acum va zic: porcii aia au mancat teckelul fetei lui Melichetti.

S-a starnit un protest general: - Nu, nu e adevarat!

- E adevarat. Va jur pe inima Maicii Domnului. L-au mancat de viu.

- E imposibil!

Ce specie de animale trebuiau sa fie ca sa manace chiar si un caine de rasa?

Teasta a incuviintat. - Melichetti l-a aruncat in tarc. Teckelul a incercat sa scape, e un animal smecher, dar porcii lui Melichetti sunt si mai si. Nu l-au lasat sa scape. L-au masacrat in doua secunde - . Apoi a adaugat: - Sunt mai rai decat mistretii.

Barbara l-a intrebat: - Si de ce l-a aruncat la porci?

Teasta a stat putin pe ganduri. - Facuse pipi in casa. Si daca tu ajungi acolo, grasana cum esti, te curata pana la os.

Maria s-a ridicat in picioare: - Melichetti e nebun?

Teasta a scuipat din nou: - Mai nebun decat porcii lui.

Am ramas nemiscati imaginandu-ne pe fiica lui Melichetti, cu un tata asa de rau. Nimeni nu stia cum o cheama, dar era celebra pentru ca avea un fel de armatura de fier la un picior.

- Putem sa mergem acolo sa vedem! - m-am pomenit zicand.

- O expeditie! - a zis Barbara.

- E foarte departe ferma lui Melichetti. Facem mult pana acolo, - a bodoganit Salvatore.

- Ba e foarte aproape, sa mergem... Teasta se urcase pe bicicleta. Nu pierdea niciodata ocazia sa-l contrazica pe Salvatore.

Mi-a venit o idee. - De ce nu luam o gaina din cotetul lui Remo si cand ajungem acolo o aruncam in tarcul porcilor sa vedem cum o sfasie?

- Tare! - a aprobat Teasta.

- Dar tata ma omoara daca ii luam o gaina, - s-a vaicarit Remo.

Nu avea ce sa faca, ideea era foarte buna.

Am intrat in cotet, am ales cea mai slaba si mai rapciugoasa gaina si am pus-o intr-o geanta.

Si am plecat toti sase cu gaina sa vedem faimosii porci ai lui Melichetti si am pedalat printre lanurile de grau si incet incet soarele urcase si infierbantase totul.

Salvatore avea dreptate, ferma lui Melichetti era foarte departe. Cand am ajuns acolo ne era ingrozitor de sete, ne fierbeau creierele de caldura.

Melichetti statea cu ochelarii de soare asezat pe un balansoar vechi, sub o umbrela stramba.

Ferma nu era intr-o stare prea buna si acoperisul fusese peticit cu bucati de tabla lipite cu smoala. In curte era un morman de lucruri aruncate: roti de tractor, un automobil Bianchina ruginit, scaune desfundate, o masa fara un picior. Pe un par de lemn acoperit de iedera atarnau teste de vaca tocite de ploaie si de soare. Si un craniu mai mic si fara coarne. Cine stie al carui animal era.

Un catelandru numai piele si os latra legat in lant.

In spate, erau baraci de tabla si tarcurile porcilor, pe marginea unei ravene.

Ravenele sunt niste canioane mici, crevase lungi sapate de apa in piatra. Turnulete albe, bucati de stanca si dinti ascutiti ies la suprafata pamantului rosiatic. In ele cresc adesea maslini strambi, arbusti de strugurii-ursului si maracini si sunt caverne in care ciobanii isi tin oile.

Melichetti arata ca o mumie. Pielea incretita atarna pe el si era lipsita de par, in afara de un smoc alb care ii crestea in mijlocul pieptului. In jurul gatului avea un guler ortopedic legat cu elastice verzi, purta pantaloni scurti negri si niste papuci maronii de plastic.

Ne-a vazut venind pe biciclete, dar nu s-a miscat deloc. Probabil ii paream un miraj. Pe strada aceea nu trecea niciodata nimeni, cel mult cateva camioane incarcate cu fan.

Miroasea a urina. Si erau milioane de muste. Pe Melichetti nu il deranjau. I se puneau pe cap si in jurul ochilor, ca la vaci. Doar cand i se asezau pe buze pufaia.

Teasta a inaintat. - Domnule, ne este sete. Aveti cumva putina apa?

Eram ingrijorat fiindca unul ca Melichetti te putea impusca, te putea arunca la porci sau putea sa iti dea de baut apa otravita. Tata imi povestise ca era unul in America care avea un lac cu crocodili si daca te opreai sa ii ceri vreo informatie te invita in casa, iti dadea una in cap si apoi te dadea de mancare la crocodili. Si cand venise politia, ca sa nu se duca la inchisoare, se aruncase la crocodili. Melichetti putea foarte bine sa fie la fel.

Batranul si-a ridicat ochelarii. - Ce cautati pe aici, copii? Nu sunteti cam departe de casa?

- Domn' Melichetti, e adevarat ca v-ati dat teckelul de mancare la porci? - s-a pomenit zicand Barbara.

Am simtit ca mor. Teasta s-a intors si a fulgerat-o cu o privire plina de ura. Salvatore i-a tras una in fluierul piciorului.

Melichetti a inceput sa rada si l-a apucat un acces de tuse ca mai avea putin si se ineca. Cand si-a revenit a zis: - Cine ti-a spus prostiile astea, fetito?

Barbara l-a aratat pe Teasta: - El.

Teasta a rosit, si-a plecat capul si si-a atintit privirile in pamant.

Stiam de ce il spusese Barbara.

Cu cateva zile inainte facusem o intrecere de aruncat pietre si Barbara pierduse. Ca pedeapsa, Teasta o obligase sa se desfaca la camasa ca sa ne arate sanii. Barbara avea unsprezece ani. Nu avea cine stie ce tate, doar un inceput, nimic din ce urma sa fie peste vreo doi ani. Refuzase. - Daca nu faci asta, sa iti iei gandul de la a mai veni cu noi, - o amenintase Teasta. Nu imi placea pedeapsa, nu era dreapta. Nu imi placea Barbara, de cate ori avea ocazia incerca sa triseze, dar sa ne arate tatele, nu, mi se parea prea de tot.

Teasta insa era hotarat: - Ori ni le arati, ori te cari.

Si Barbara, resemnata, isi desfacuse nasturii de la camasa.

Nu putusem sa ma abtin sa le privesc. Erau primele tate pe care le vedeam in viata mea, in afara de cele ale mamei. Poate mai demult, cand venise sa doarma la noi, le vazusem pe cele ale verisoarei mele Evelina, care era cu zece ani mai mare decat mine. Oricum, deja imi facusem o idee despre genul de tate care imi placeau si cele ale Barbarei nu imi placeau deloc. Pareau moi, niste pliuri de piele nu foarte diferite de colaceii de grasime pe care ii avea pe burta.

Povestea asta o suparase rau pe Barbara si acum voia sa isi regleze conturile cu Teasta.

- Deci tu povestesti ca mi-as fi dat cainele de mancare la porci. - Melichetti isi freca pieptul. - Augusto il cheama pe caine. Ca pe imparatul roman. Avea treisprezece ani cand a murit. I-a ramas in gat un os de pui. A avut parte de o inmormantare crestineasca, ingropat. – A aratat cu degetul catre Teasta. - Tu, baietelule, fac prinsoare ca esti cel mai mare dintre ei, asa-i?

Teasta nu a raspuns.

- Nu trebuie sa minti niciodata. Si nu trebuie sa terfelesti numele nimanui. Trebuie sa spui adevarul, mai ales celor mai mici decat tine. In fata celorlalti, a Tatalui Etern si a ta, ai inteles? -. Parea un preot care iti tine predica.

- Nici nu facea pipi in casa? - a insistat Barbara.

Melichetti a incercat sa clatine din cap, dar gulerul il impiedica. - Era un caine educat. Mare vanator de soareci. Odihneasca-se in pace -. A aratat inspre fantana. - Daca va e sete, acolo e apa. Cea mai buna din toata zona. Si nu va spun prostii.

Am baut pana nu am mai putut. Era proaspata si buna. Apoi am inceput sa ne balacim si sa ne bagam capul sub robinet.

Teasta a inceput sa spuna ca Melichetti e un nenorocit. Si ca stia cu siguranta ca prostul ala batran isi daduse cainele de mancare la porci.

A fixat-o cu privirea pe Barbara si i-a zis: - Asta o sa mi-o platesti -. Apoi s-a indepartat mormaind si s-a asezat singur de partea cealalta a strazii.

Eu, Salvatore si Remo am inceput sa mai facem cateva ture mici. Sora mea si Barbara se cocotasera pe marginea jgheabului si isi scufundasera picioarele in apa.

Dupa cateva minute Teasta s-a intors, foarte entuziasmat.

- Priviti! Priviti! Priviti ce mare e!

Ne-am intors privirile cu totii. – Unde?

- Acolo.

Era o colina.

Parea un panetone. Un panetone imens asezat de un gigant pe campie. Se ridica in fata noastra la vreo doi kilometri. Aurie si imensa. Lanurile de grau o acopereau ca o blana. Nu era niciun copac, nicio ridicatura, nicio imperfectiune care sa ii strice profilul. In jurul ei, cerul parea murdar. Celelalte coline, in spate, pareau niste pitici in comparatie cu acea cupola enorma.

Cine stie cum pana atunci niciunul dintre noi nu o observase. O vazusem, dar fara sa o vedem cu adevarat. Poate fiindca se pierdea in peisaj. Poate fiindca statusem cu totii cu ochii atintiti la strada ca sa gasim ferma lui Melichetti.

- Sa o urcam! - Teasta a aratat-o cu degetul. - Sa urcam muntele acela.

Am zis: - Cine stie ce o fi acolo sus.

Trebuia sa fie un loc incredibil, macar poate traia pe acolo vreun animal ciudat. Asa de sus niciunul dintre noi nu urcase.

Salvatore isi puse mana la ochi si scruta varful. - Pun pariu ca de acolo de sus se vede marea. Da, trebuie sa urcam.

Am ramas privind-o in tacere.

Asa da aventura, nu ca aceea cu porcii lui Melichetti.

- Si punem steagul nostru in varf. Si daca va veni altcineva va stii ca noi suntem primii care am ajuns acolo, - am adaugat eu.

- Care steag? Nu avem niciun steag, - a zis Salvatore.

- Infigem gaina.

Teasta a apucat sacul in care era zburatoarea si a inceput sa-l invarta in aer. - Exact. Ii rupem gatul si apoi ii bagam un bat in fund si il infigem in pamant. Va ramane scheletul. O car eu sus.

O gaina trasa in teapa putea fi luata drept semn al vrajitoarelor.

Dar Teasta a scos asul din maneca. – Drept inainte, spre colina. Fara ocolisuri Nu e voie sa stam unul in spatele altuia. Nu e voie sa ne oprim. Cine ajunge ultimul primeste o pedeapsa

Am ramas muti.

O intrecere? De ce?

Era limpede. Voia sa se razbune pe Barbara. O sa ajunga ultima si o sa plateasca.

M-am gandit la sora mea. Am spus ca e prea mica pentru intrecere si ca nu ar fi fost corect, ar fi pierdut.

Barbara a aratat nu cu degetul. Intelesese supriza pe care i-o pregatea Teasta.

- Si ce daca? Intrecerea e intrecere. A venit cu noi. Daca nu, trebuie sa ne astepte jos.

Asta nu se putea. Nu puteam sa o las pe Maria. Povestea cu crocodilii inca ma urmarea. Melichetti fusese de treaba, dar nu trebuia sa avem prea multa incredere. Daca o omora, eu ce ii spuneam mamei?

- Daca sora mea ramane, raman si eu.

S-a bagat si Maria. - Nu sunt mica. Vreau sa ma intrec si eu.

- Stai cuminte!

Teasta a gasit o solutie. Putea sa vina, dar nu lua parte la intrecere.

Am aruncat biciletele in spatele fantanitei si am plecat.

Iata de ce ma aflam pe acea colina.

I-am pus sandaluta la loc Mariei.

- Reusesti sa mergi?

- Nu. Ma doare rau.

- Asteapta -. I-am suflat de doua ori pe gamba. Apoi mi-am infundat mainile in pamantul incins. Am luat putina tarana, am scuipat deasupra si i-am intins-o pe glezna. - Asa trece. - Stiam ca nu face nimic. Tarana era buna pentru intepaturile de albina si pentru mancarimi, nu pentru glezne sucite, dar poate ma credea. - E mai bine?

Si-a sters nasul cu o mana. - Putin.

- Reusesti sa mergi?

- Da.

Am luat-o de mana. - Atunci hai sa mergem, am ramas ultimii.

Am pornit-o spre varf. La fiecare cinci minute Maria trebuia sa se opresca sa-si odihneasca piciorul. Din fericire, a inceput sa adie vantul si a mai usurat situatia. Fosnea prin grau, auzindu-se ca o respiratie. La un moment dat mi s-a parut ca vad un animal care trece pe langa noi. Negru, rapid, tacut. Un lup? Nu erau lupi prin partile noastre. Poate o vulpe sau un caine.

Urcusul era abrupt si nu se mai termina. In fata ochilor vedeam numai spice, dar cand am inceput sa vad o fasie de cer am inteles ca mai era putin, ca varful era acolo si, pana sa ne dam seama, ajunsesem deasupra.

Nu era nimic special. Culmea era acoperita de grau, la fel ca restul. Marea nu se vedea. Se vedeau insa alte coline, mai joase, si ferma lui Melichetti cu tarcurile pentru porci si ravena si se vedea strada alba care taia campiile, strada lunga pe care o strabatusem cu bicicletele ca sa ajungem pana acolo. Acqua Traverse. Patru casute si o vila veche de tara imprasitate in lanul de grau. Lucignano, tinutul vecin, era ascuns in ceata.

Sora mea imi zise: - Vreau sa vad si eu. Arata-mi.

Am ridicat-o in spinare chiar daca de abia ma mai tineam pe picioare de oboseala. Cine stie ce vedea fara ochelari.

- Unde sunt ceilalti?

Pe unde trecusera lasasera urme printre spice, unele tulpini erau cazute cate doua, altele erau rupte. Am luat-o dupa urmele care duceau spre celalalt versant al colinei.

Maria m-a strans tare de mana, infigandu-mi unghiile in piele. - Ce scarbos!

Mi-am intors privirea.

O facusera. Trasesera gaina in teapa. Statea infipta intr-un par. Cu picioarele balabanindu-se, cu aripile desfacute. Ca si cum inainte de a-si inapoia sufletul Creatorului s-ar fi abandonat calailor ei. Capul ii atarna intr-o parte, ca un pandantiv oribil imbibat cu sange. Din ciocul intredeschis se scurgeau picaturi mari de sange. Iar din piept ii iesea varful batului. Un furnicar de muste in culori metalizate bazaiau in jurul ei si i se ingramadeau pe ochi, pe sange.

Am simtit un fior pe spinare.

Am pornit-o inainte si dupa ce am trecut de coama colinei am inceput sa coboram.

Unde naiba se dusesera ceilalti? De ce coborasera in partea accea?

Am mai facut vreo douazeci de metri si i-am descoperit.

Colina nu era rotunda. In spate isi pierdea perfectiunea ireprosabila. Se alungea intr-un fel de umflatura care scadea rasucindu-se usor pana se unea cu campia. In mijloc era o vale stramta, inchisa, care de abia se observa.

Ar fi fost foarte usor sa modelezi colina aceea din argila. Ar fi de ajuns sa faci o bila. Sa o tai pe jumatate. O parte sa o lasi pe masa. Din cealalta jumatate sa faci un carnat, un fel de vierme grasan, pe care sa il lipesti de bila, lasand in mijloc o mica scobitura.

Partea ciudata era ca in scobitura aceea mica crescusera copaci. Adapostit de vant si de soare, crescuse un desis de stejari. Si o casa parasita, cu acoperisul prabusit, cu tigle maronii si barne fumurii, rasarea printre ramurile verzi.

Am coborat pe o poteca si am ajuns in valcea.

Era ultimul lucru la care m-as fi asteptat. Copaci. Umbra. Racoare.

Nu se mai auzeau greieri, ci pasari ciripind. Erau violete. Si covoare de iedera verde. Si un miros placut. Iti venea pofta sa cauti un locsor langa un copac ca sa tragi un pui de somn.

Salvatore a aparut pe neasteptate, ca o fantasma. - Ai vazut? Tare!

- Foarte tare! - am raspuns privind in jur. Poate era vreun paraias cu apa de baut.

- De ce ai intarziat atat? Credeam ca te-ai intors jos.

- Nu, doar ca sora mea s-a lovit la un picior, asa ca... Mi-e sete. Trebuie sa beau apa.

Salvatore a scos din rucsac o sticla cu apa. - A mai ramas putina.

Am impartit-o frateste cu Maria. Ne ajungea sa ne inmuiem buzele.

- Cine a castigat intrecerea? - Ma temeam de pedeapsa. Eram mort de oboseala. Speram ca macar o data Teasta sa o amane pentru o alta zi.

- Teasta.

- Si tu?

- Al doilea. Apoi Remo.

- Barbara?

- Ultima, ca de obicei.

- Cine primeste pedeapsa?

- Teasta zice ca Barbara. Barbara insa zice ca tu trebuie sa o primesti, fiindca ai ajuns ultimul.

- Si atunci?

- Nu stiu, as vrea sa fac o tura pe aici. M-am saturat de pedepsele astea.

Am pornit catre casa.

Printr-un noroc nu se daramase inca. Se ridica intr-un luminis imprejmuit de ramuri de stejar. Crapaturi adanci o strabateau de la fundatie pana la acoperis. Din tocarie ramasesera doar urmele. Un smochin noduros crescuse peste scarile care duceau catre balcon. Radacinile sfaramasera treptele de piatra si facusera sa se prabuseasca balustrada. Deasupra mai era inca o usa veche, de culoare azurie, putreda si cojita de soare. In centrul constructiei se deschidea un arc larg care dadea intr-o incapere cu bolta. Un staul. Cateva proptele ruginite si niste pari de lemn sustineau tavanul care in multe locuri se prabusise. Pe jos erau baligar uscat, cenusa, gramezi de tigle si tot felul de nimicuri. Peretii isi pierdusera cea mai mare parte din tencuiala lasand sa se vada pietrele.

Teasta era asezat pe un cheson de apa. Dadea cu pietre intr-un bidon ruginit si ne privea. - Ai ajuns, - si a adaugat pentru mai multa precizie: - Locul asta e al meu.

- Cum e al tau?

- E al meu. Eu l-am vazut primul. Lucrurile apartin celui care le descopera primul.

Cineva m-a imbrancit si era cat p-aci sa cad cu fata la pamant. M-am intors.

Barbara, toata rosie, cu tricoul murdar, parul ciufulit, aparuse in spatele meu, gata de bataie. - Tu esti! Ai ajuns ultimul. Ai pierdut!

Am strans pumnii. - M-am intors din drum. Daca nu, ajungeam al treilea. Stii prea bine.

- Ce conteaza? Ai pierdut!

- Cine trebuie sa primeasca pedeapsa? - l-am intrebat pe Teasta. Eu sau ea?

Nu s-a grabit sa raspunda, apoi a aratat-o pe Barbara.

- Vezi? Vezi? - Il iubeam pe Teasta.

Barbara a inceput dea cu piciorul de pamant. - Nu e drept! Mereu eu. De ce trebuie sa fiu mereu eu?

Nu stiam. Dar stiam ca exista intotdeauna cineva in capul caruia se sparg toate oalele. In vremea aia, acea persoana era Barbara Mura, grasana, ea era ingerul care ridica pacatele.

Imi parea rau, dar eram fericit ca nu eram eu in locul ei.

Barbara se invartea printre noi ca un rinocer.

- Sa votam atunci. Nu poate sa hotarasca el totul.

Nici acum,dupa douazeci de ani, nu inteleg cum putea sa ne suporte. Probabil din teama de a ramane singura.

- Bine atunci, sa votam, - a fost de acord Teasta. - Eu zic ca tu trebuie sa primesti pedeapsa.

- Si eu, am zis.

- Si eu, a repetat ca un papagal Maria.

L-am privit pe Salvatore. Nimeni nu se putea abtine cand votam. Asa era regula.

- Si eu, a zis Salvatore, aproape soptit.

- Vezi? Cinci contra unu. Ai pierdut. Tu trebuie sa primesti pedeapsa, - a concluzionat Teasta.

Barbara a strans din buze si din pumni, parea ca trebuie sa inghita o minge de tenis. A plecat capul, dar nu a plans.

Am respectat-o pentru asta.

- Ce... trebuie sa fac? - a banguit.

Teasta si-a mangaiat barbia. Mintea lui ticaloasa s-a pus pe treaba.

A oscilat pentru o clipa. - Trebuie sa ne-o... arati... Trebuie sa ne-o arati tuturor.

Barbara a zis zapacita: - Ce sa va arat?

- Data trecuta ne-ai aratat tatele. - Si intreptandu-se catre noi. - De data asta trebuie sa ne arati crapatura. Crapatura paroasa. Iti dai jos chilotii si ne-o arati. A inceput sa chicoteasca, asteptandu-se sa facem la fel, dar nu eram asa. Ramasesem inghetati, ca si cum un vant de la Polul Nord s-ar fi strecurat in vale.

Era o pedeapsa exagerata. Niciunul dintre noi nu isi dorea sa vada crapatura Barbarei. Era o pedeapsa si pentru noi. Mi s-a strans stomacul. Mi-as fi dorit sa fiu departe. Si nu imi placea ca era si sora mea cu noi.

- S-o crezi tu, - a zis Barbara scuturandu-si capul. - Nu imi pasa nici daca ma bati.

Teasta s-a ridicat si s-a apropiat de ea cu mainile in buzunar. Strangea intre dinti un spic de grau.

I s-a asezat inainte. Si-a alungit gatul. Nu era cu mult mai inalt decat Barbara. Si nici macar mai puternic. Nu as fi bagat mana in foc ca, daca Barbara si Teasta se bateau, Teasta ar fi invins asa usor. Daca Barbara il punea la pamant si se arunca deasupra lui ar fi putut chiar sa il sufoce.

- Ai pierdut. Acum da-ti jos pantalonii. Asa o sa te inveti minte.

- Nu!

Teasta i-a tras o palma.

Barbara a deschis gura ca un peste si si-a masat obrazul. Inca nu plangea. S-a intors catre noi:

- Voi nu ziceti nimic? - a scancit. - Sunteti la fel ca el!

Noi nu miscam.

- Bine. Dar nu o sa ma mai vedeti niciodata. Jur pe capul mamei mele.

- Ce faci, plangi? - Teasta de abia putea sa isi ascunda veselia.

- Nu, nu plang, - a reusit sa zica, inabusindu-si suspinele.

Avea o pereche de pantaloni de bumbac verde cu petice maro peste genunchi, dintre cei care se gasesc la targurile de vechituri. Ii veneau fix si grasimea i se revarsa peste curea.

Si-a desfacut catarama si a inceput sa isi desfaca nasturii.

Am zarit chilotii albi cu floricele galbene. - Stai! Eu am ajuns ultimul, - m-am pomenit zicand.

Toti s-au intors catre mine.

- Da, - am inghitit in sec. - Vreau sa o primesc eu.

- Ce? - m-a intrebat Remo.

- Pedeapsa.

- Nu. Ea trebuie sa o primeasca, m-a sagetat Teasta. - Tu nu te bagi. Stai linistit.

- Ba ma bag. Eu am ajuns ultimul. Vreau sa primesc eu pedeapsa.

Imi tremurau picioarele, dar speram sa nu isi dea seama niciunul. - Sa refacem voturile.

Salvatore s-a pus intre mine si Teasta. - Se pot reface.

Pentru noi existau cateva reguli si printre acestea era si aceea ca voturile se pot reface.

Am ridicat mana. - O primesc eu.

A ridicat mana si Salvatore. - O primeste Michele.

Barbara si-a strans la loc cureaua si a scancit. - O primeste el. Asa e corect.

Teasta fusese luat prin surprindere, l-a fixat pe Remo cu o privire de nebun. - Si tu?

Remo a oftat.- Sa o primeasca Barbara.

- Ce trebuie sa fac? - a intrebat Maria.

Am incuviintat din cap.

- Trebuie sa o primeasca fratele meu.

Si Salvatore a zis: - Patru contra doi. A invins Michele. O primeste el.

Nu a fost simplu sa ajung la etajul de sus al casei.

Scara nu mai exista. Treptele erau reduse la o gramada de blocuri de piatra. Reuseam sa ma urc catarandu-ma pe ramurile smochinului. Maracinii imi zgariau bratele si picioarele. Un spin imi zgariase obrazul drept.

Sa ma catar pe parapet nu putea fi vorba. Daca se surpa as fi ajuns jos, in gramada de urzici si trandafiri salbatici.

Era pedeapsa pe care mi-o luasem facand pe eroul.

- Trebuie sa urci la primul etaj. Sa intri. Sa traversezi toata casa si de la fereastra din spate sa sari in copac si sa cobori.

Ma temusem ca Teasta o sa imi arat cocoselul sau sa imi bag un bat in fund, dar in schimb alesese sa fac ceva periculos, unde aveam cele mai mari sanse sa ma ranesc.

Cu atat mai bine.

Strangeam din dinti si inaintam fara sa ma plang.

Ceilalti se asezasera sub un stejar pentru a se putea bucura de spectacolul oferit de Michele Amitrano care urma sa intre in incurcatura.

Din cand in cand se auzea cate un sfat. - Ia-o pe acolo. - Trebuie sa o iei drept. Acolo e plin de maracini. - Mananca o mura ca o sa iti faca bine.

Nu imi plecam urechea la sfaturile lor.

Eram la terasa. Era un spatiu ingust intre ruine si zid. M-am strecurat inauntru si am ajuns la usa. Era inchisa cu un lant, dar lacatul, tocat de rugina, era desfacut. Am impins-o si cu un geamat de fier usa s-a dat de perete.

Un zgomot puternic de aripi. Pene. Un vartej de porumbei si-a luat zborul si a iesit printr-o gaura din acoperis.

- Cum e? Cum e inauntru? - am auzit ca intreba Teasta.

Nu m-am deranjat sa ii raspund. Am intrat, avand grija unde puneam piciorul.

Ma aflam intr-o incapere mare. Multe tigle cazusera inauntru si o barna atarna in mijloc. Intr-un colt era un camin, cu un capac in forma de piramida, innegrit de fum. Intr-un alt colt erau ingramadite mobile. Un vechi aragaz rasturnat si ruginit. Sticle. Cioburi. Tigle. O jaluzea rupta. Totul era acoperit de excremente de porumbei. Era un miros strident, greu, care patrundea pana in fundul nasului si in gura. Peste podeaua din mozaic crescuse un desis de plante si ierburi salbatice. In fundul camerei era o usa vopsita in rosu, care cu siguranta dadea catre celelalte camere ale casei.

Trebuia sa trec pe acolo.

Mi-am sprijinit un picior, sub talpi scandurile scartaiau si podeaua se unduia. In vremea aceea cantaream vreo 35 de kilograme. Cam cat o canistra cu apa. M-am intrebat daca o canistra cu apa, pusa in mijlocul camerei, ar fi facut podeaua sa se prabuseasca. Mai bine sa nu incerc.

Pentru a ajunge la usa urmatoare era mai bine sa merg lipit de pereti. Tinandu-mi rasuflarea, in varfurile picioarelor, ca o balerina, am urmarit perimetrul camerei. Daca podeaua se prabusea ajungeam in grajdul de dedesubt, dupa un zbor de la cel putin patru metri. Un prilej bun sa imi rup oasele.

Dar nu s-a intamplat.

In camera urmatoare, aproape la fel de mare ca bucataria, podeaua lipsea de tot. Pe laturi se prabusise si acum doar un fel de punte unea usa mea de usa din cealalta parte. Dintre cele sase trave care sustineau podeaua mai ramasesera doar doua in centru. Celelalte devenisera niste cioturi mancate de carii.

Nu puteam sa merg pe langa ziduri. Trebuia sa o iau pe acea punte. Barnele care o sustineau nu puteau sa fie in conditii mai bune decat celelalte.

Am ramas nemiscat in cadrul usii. Nu puteam sa ma intorc. Mi-ar fi scos peri albi pana la sfarsitul vietii. Dintr-o data cei patru metri care ma desparteau de grajd nu mi se mai pareau asa de multi. Puteam sa le spun celorlati ca era imposibil sa ajung la fereastra.

In anumite momente creierul ne joaca feste urate.

La vreo zece ani dupa, mi s-a intamplat sa ma duc sa schiez la Gran Sasso. Nu era ziua potrivita, ningea, era un frig ca la poli, batea un vant care ingheta urechile si era ceata. Aveam 19 ani si mai schiasem doar o singura data. Eram foarte incantat si nu imi pasa ca imi ziceau ca e periculos, eu voiam sa schiez. M-am urcat in telescaun, infofolit ca un eschimos si am plecat catre partii.

Vantul era asa de puternic incat motorul telescaunului se oprea automat si repornea doar cand rafalele se atenuau. Facea zece metri apoi se bloca pentru un sfert de ora, apoi alti patruzeci de metri si douazeci de minute se oprea. Si tot asa. Innebunitor. Atat cat puteam sa vad, telescaunul era gol. Incet incet am inceput sa nu imi simt varfurile picioarelor, urechile, degetele de la maini. Incercam sa inlatur zapada din spate, dar era in van, cadea in liniste, usoara, fara oprire. Apoi am inceput sa ma linistesc, sa gandesc mai lent, dar mi-am strans fortele spunandu-mi ca daca voi adormi o sa mor. Am urlat, am cerut ajutor. Mi-a raspuns vantul. Am privit in jos. Eram chiar deasupra unei partii. Spanzurat la cativa metri distanta de zapada. Mi-am amintit povestea aviatorului care, in timpul razboiului, se aruncase din avionul in flacari si nu i se deschisese parasuta si nu murise, fiind salvat de zapada moale. Zece metri nu erau asa multi. Puteam sa ma arunc, altfel intepeneam, si nu as fi patit nimic, parasutistul nu patise nimic. O parte a creierului meu repeta obsesiv: "Arunca-te! Arunca-te!". Am ridicat bara de siguranta. Am inceput sa imi fac vant. Din fericire, in acel moment telescaunul s-a pus in miscare si mi-am revenit. Am coborat bara. Eram foarte sus, in cel mai bun caz mi-as fi rupt picioarele.

In acea casa simteam acelasi lucru. Voiam sa ma arunc de sus. Apoi mi-am amintit ca citisem intr-o carte de-a lui Salvatore ca soparlele pot sa se catere pe pereti fiindca au o distrubutie perfecta a greutatii. La ele ea se distribuie pe picioare, pe burta si pe coada, la oameni in schimb doar pe picioare si din motivul asta ne scufundam in nisipurile miscatoare.

Iata ce trebuia sa fac.

Am ingenuncheat, m-am intins si am inceput sa ma tarasc. La fiecare miscare cadeau bucati din daramaturi. Incet, incet, ca o soparla, inaintam. Simteam barnele vibrand. Mi-au trebuit cinci minute intregi, dar am reusit sa ajung teafar si nevatamat in cealalta parte.

Am impins usa. Era ultima. In capat era fereastra care da catre curte. O creanga lunga se intindea pe langa casa. Scapasem. Si aici cedase podeaua, dar numai pe jumatate. Cealalta parte rezistase. Am folosit aceeasi tehnica, lipit de pereti. Dedesupt vedeam o incapere in penumbra. Erau resturi de la un foc, cutii de conserve desfacute si pachete de paste goale. Probabil cineva fusese pe acolo nu cu mult timp in urma.

Am ajuns la fereastra fara alte obstacole. Am privit afara.

Era o curte mica imprejmuita de un strat de maracini, iar in spate se intindea paduricea. Jos erau un spalator din ciment crapat, bratul ruginit al unui scripete, bucati de tencuiala acoperite de iedera, o butelie si o saltea.

Creanga pe care trebuia sa sar era aproape, la mai putin de un metru. Dar nu destul de aproape, cat sa pot sa ajung la ea fara sa sar. Era groasa si sinuoasa ca o anaconda. Se lungea pe mai mult de cinci metri. M-ar fi putut tine. Ajuns acolo as fi gasit o modalitate sa cobor.

M-am ridicat in picioare pe pervaz, m-am inchinat si m-am aruncat cu bratele inainte, ca un gibon din padurea amazoniana. Am ajuns cu burta pe creanga, am incercat sa o prind, dar era mare. Mi-am folosit picioarele, dar nu aveam niciun punct de sprijin. Am inceput sa alunec. Incercam sa ma agat de scoarta.

Salvarea era in fata mea. La vreo zece centimetri mai jos era o creanga mai mica.

M-am incordat si cu un tipat am prins-o cu amandoua mainile.

Era uscata. S-a rupt.

Am aterizat pe spate. Am ramas nemiscat, cu ochii inchisi, sigur ca mi-am rupt coloana. Nu simteam durere. Stateam intins, pietrificat, cu creanga in brate, incercand sa inteleg de ce nu sufeream. Poate devenisem unul din acei paralitici carora daca le stingi o tigara pe brat sau le infigi o furculita in coapsa nu simt nimic.

Am deschis ochii. Priveam fix imensa umbrela verde a stejarului care domnea deasupra. Licaritul soarelui printre frunze. Trebuia sa incerc sa ridic capul. L-am ridicat.

Am aruncat prostia aceea de creanga. Am atins pamantul cu mainile. Si am descoperit ca eram pe ceva moale. Salteaua.

M-am revazut alunecand, zburand si lovindu-ma fara sa patesc nimic. Auzisem un zgomot infundat in momentul in care aterizasem. Puteam sa jur.

Mi-am miscat picioarele si am descoperit ca sub frunze, crengute si pamant era ceva ondulat verde, un acoperis de plastic transparent. Fusese acoperit ca pentru a fi ascuns. Si salteaua aia veche era intinsa deasupra.

Plasticul acela ondulat ma salvase. Se indoise, absorbind cazatura.

Asadar dedesubtul lui trebuia sa fie gol.

Putea sa fie o ascunzatoare secreta sau o scorbura care ducea intr-o pestera plina cu aur si pietre pretioase.

M-am asezat in patru labe si am impins placa de plastic.

Era grea dar, incet, incet, am miscat-o putin. M-a izbit un miros puternic de rahat.

Am sovait, mi-am pus o mana la gura si am mai impins din nou.

Eram deasupra unei gropi.

Era intuneric. Dar cu cat impingeam placajul, cu atat se lumina. Peretii erau din pamant, sapati cu lopata. Radacinile stejarului fusesera taiate.

Am reusit sa-l mai imping putin. Groapa era larga de vreo doi metri si adanca de vreo doi metri jumatate.

Era goala.

Ba nu, era ceva.

O gramada de zdrente infasurate?

Nu...

Un animal? Un caine? Nu...

Ce era?

Era ceva fara par...

alb...

un picior...

Un picior!

Am sarit indarat si era cat pe aici sa cad.

Un picior?

Mi-am tras rasuflarea si m-am dat la o parte.

Simteam ca imi vuiesc urechile, capul si bratele imi atarnau greoaie.

Era sa lesin.

M-am asezat, am inchis ochii, mi-am sprijinit fruntea pe mana, am respirat. Imi venea sa fug, sa alerg la ceilalti. Dar nu puteam. Trebuia mai intai sa mai privesc o data.

M-am apropiat si am aplecat capul.

Era un picior de copil. Si iesea si un cot dintre zdrente.

In fundul acelei gropi era un copil.

Statea intins intr-o parte. Ghemuit.

Nu misca.

Era mort.

Am ramas sa il privesc pentru nu stiu cat timp. Era si o galeata. Si o oala.

Poate dormea.

Am luat o pietricica si l-am lovit. L-am atins pe sold. Nu a miscat. Era mort. Foarte mort. Am simtit un fior pe ceafa. Am luat o alta piatra si l-am lovit pe gat. Am avut impresia ca s-a miscat. O usoara miscare a bratului.

- Unde esti? Unde esti? Pe unde ai sfarsit?

Ceilalti. Teasta ma striga.

Am apucat placajul si l-am tras cat sa acopar groapa. Apoi am rispit pe deasupa frunze si pamant si am tras deasupra salteaua.

- Unde esti, Michele?

Am luat-o din loc, dar mai intai m-am invartit de cateva ori sa verific daca totul ramasese la locul lui.

Pedalam pe Rabla.

In spatele meu, soarele era o minge rosie si imensa si cand, in cele din urma, a disparut in lanul de grau, a lasat o pata purpurie.

Ma intrebasera cum fusese in casa, daca fusese periculos, daca cazusem, daca erau lucruri ciudate pe acolo, daca saritura in copac fusese dificila. Raspunsesem monosilabic.

In cele din urma, plictisiti, am luat-o pe drumul de intoarcere. O poteca pornea din vale, strabatea campiile galbui si ajungea pana la strada. Ne luaseram inapoi bicicletele si pedalam in liniste. Roiuri de musculite bazaiau in jurul nostru.

O priveam pe Maria, care ma insotea pe Graziella ei cu rotile tocite de pietre, pe Teasta, inaintea tuturor, avandu-l alaturi pe scutierul sau Remo, pe Salvatore care inainta in zig-zag-uri, pe Barbara, pedaland pe Bianchi a ei care era prea mare, si ma gandeam la copilul din groapa.

Nu spusesem nimanui nimic.

- Lucrurile apartin celui care le-a vazut primul, decisese Teasta.

Daca era asa, atunci copilul din groapa era al meu.

Daca spuneam, Teasta, ca intotdeauna, isi asuma tot meritul descoperirii. Le-ar fi povestit tuturor ca il gasise el fiindca el hotarase sa urcam pe colina.

De data asta insa nu. Eu imi indeplinisem pedeapsa, eu cazusem din copac, eu il descoperisem.

Nu era al lui Teasta. Si nici al Barbarei. Nu era al lui Salvatore. Era al meu. Era descoperirea mea secreta.

Nu stiam daca gasisem un mort sau un viu. Poate bratul nu se miscase. Imi imaginasem eu. Sau erau contractiile unui cadavru. Ca acelea ale viespilor care, chiar taiate pe jumatate cu foarfeca, continua sa mearga, sau ca puii care, chiar fara cap, continua sa bata din aripi. Dar ce facea acolo jos?

- Ce ii spunem lui mami?

Nu remarcasem ca sora mea pedala alaturi. - Cum?

- Ce ii spunem lui mami?

- Nu stiu.

- Ii zici tu de ochelari?

- Bine, dar nu trebuie sa ii spui unde am fost. Daca afla o sa zica ca ai spart ochelarii fiindca am urcat acolo.

- Bine.

- Jura-mi!

- Iti jur - . Si-a sarutat degetele.

Astazi Acqua Traverse e un sat ce tine de Lucignano. La mijlocul anilor optzeci un geometru a construit doua randuri de vile din ciment aramat. Cuburi cu ferestre rotunde si balustrade albastre. Apoi au aparut un Coop si un bar. Si o strada asfaltata cu doua benzi care duce drept, ca o pista de aterizare, pana la Lucignano.

In 1978 Acqua Traverse era asa de mica incat nu reprezenta nimic. Un sat de campie ar fi numit azi in revistele de calatorie.

Nimeni nu stia de ce locul se numea asa, nici macar batranul Tronca. Apa nu exista, decat cea pe care o aduceau o data la doua saptamani cu cisternele.

Era vila lui Salvatore, careia ii ziceau Palatul. O casa mare, lunga si gri, cu un pridvor din piatra si o curte interioara in care crestea un palmier. Mai erau alte patru case. Patru case amarate din piatra si tencuiala cu acoperis din tigle si ferestre mici. A noastra. Cea a familiei lui Teasta. Cea a familiei lui Remo, pe care o imparteau cu batranul Tronca. Tronca era surd, ii murise sotia si traia in doua camere care dadeau spre gradina. Si mai era casa lui Pietro Mura, tatal Barbarei. Angela, sotia, vindea in spatiul de la parter paine, paste si sapun. De acolo puteai sa telefonezi.

Doua case de-o parte, doua de alta. Si o strada, ingusta si plina de gropi, in mijloc. Nu exista o piata, nu existau alei. Erau insa doua bancute sub un arbust de strugurii-ursului si o fantanita care avea robinet cu cheie, ca sa nu se risipeasca apa. Iar in jur, campiile de grau.

Singurul lucru pe care il obtinuse acel loc uitat de Dumnezeu si de oameni era un semn albastru, frumos, pe care scria cu majuscule ACQUA TRAVERSE.

- A venit tata! – a stigat sora mea. A aruncat bicicleta si a suit in fuga scarile.

In fata casei noastre era camionul lui, un Fiat Lupetto cu plafonul verde.

In acea perioada tata era camionist si lipsea de acasa saptamani intregi. Lua marfa si o ducea in Nord.

Promisese ca intr-o buna zi o sa ma duca si pe mine in Nord. Stiam ca Nordul era bogat si ca in Sud era saracie. Si noi eram saraci. Mama spunea ca daca tata va continua sa lucreze asa mult in curand nu o sa mai fim saraci, o sa o ducem bine. Si deci nu trebuia sa ne plangem ca tata lipsea. O facea pentru noi.

Am intrat in casa cu sufletul la gura.

Tata era asezat la masa, in chiloti si maiou. Avea in fata o sticla de vin rosu si intre buze porttigaretul, iar sora mea era cocotata la el in poala.

Mama, cu spatele, gatea. Miroasea a ceapa si a sos de rosii. Televizorul urias, un Grundig alb-negru pe care il adusese tata in urma cu cateva luni, era aprins. Ventilatorul bazaia.

- Michele, pe unde ati umblat toata ziua? Mama vostra era foarte ingrijorata. Nu va ganditi ca aceasta femeie care trebuie sa isi astepte sotul nu mai poate sa stea sa va astepte si pe voi? Ce s-a intamplat cu ochelarii sora-tii?

Nu era nervos de-adevaratelea. Cand era nervos de-adevaratelea ii ieseau ochii din orbite ca la broaste. Acum era bucuros ca se intorsese acasa.

Sora mea m-a privit.

- Am construit o coliba la torent, - am scos ochelarii din buzunar. – Si s-au rupt.

A scos un nor de fum. – Vino incoace. Arata-mi-i!

Tata era un om micut, slab si nervos. Cand se aseza la volanul camionului de abia se mai vedea din el. Avea parul negru, uns cu briliantina. Neras si cu fire albe in barbie. Mirosea a tigari Nazionali si a apa de colonie.

I-am dat ochelarii.

- Sunt de aruncat -. I-a pus pe masa si a zis: - Gata cu ochelarii.

Eu si sora mea ne-am privit.

- Si eu ce ma fac? – a intrebat ingrijorata Maria.

- Stai si fara. Asa o sa te inveti minte.

Sora mea a ramas fara cuvinte.

- Nu poate. Nu vede, - am intervenit eu.

- Si cui ii pasa!

- Dar...

- Niciun dar - . Si i-a zis mamei: - Teresa, da-mi pachetul ala de pe bufet.

Mama i l-a adus. Tata l-a desfacut si a scos o cutiuta albastra catifelata.

- Poftim.

Maria a deschis-o si inauntru era o pereche de ochelari cu rama maronie.

- Probeaza-i.

Maria si i-a pus, dar continua sa mangaie cutiuta.

Mama a intrebat-o: - Iti plac?

- Da. Mult. Cutia e foarte frumoasa, - si s-a dus sa se priveasca in oglinda.

Tata si-a turnat un alt pahar de vin.

- Daca ii strici si pe astia, data viitoare o sa ramai fara, ai inteles? – Apoi m-a prins de brat. – Arata-mi muschii.

Am indoit bratul si l-am incordat.

Mi-a strans bicepsul. – Nu mi se pare ca esti mai puternic. Iti faci flotarile?

- Da.

Uram sa fac flotari. Tata voia sa le fac fiindca zicea ca sunt rahitic.

- Nu e adevarat, - a zis Maria, - nu le face.

- Ba le fac din cand in cand. Aproape intotdeauna.

- Pune-te aici -. M-am asezat si eu la el in poala si am incercat sa il pup. – Nu ma pupa, ca esti murdar. Daca vrei sa il pupi pe tatal tau trebuie sa te speli inainte. Teresa, ce facem, ii trimitem la culcare nemancati?

Tata avea un zambet frumos, dintii albi, perfecti. Nici eu, nici sora mea nu l-am mostenit.

Mama a raspuns fara sa se intoarca.

-Asa ar trebui! Nu ma mai inteleg deloc cu astia doi. Ea era nervoasa de-adevaratelea.

- Facem asa. Daca vor sa cineze si sa isi primeasca si cadoul pe care l-am adus, Michele trebuie sa ma bata la skandenberg. Daca nu, in pat nemancati!

Ne adusese un cadou!

- Tu razi, razi... Mama era foarte bucuroasa ca tata venise acasa. Cand tata pleca ii era rau de la stomac si cu cat trecea timpul cu atat vorbea mai putin. Dupa o luna amutea de tot.

- Michele nu poate sa te bata. Nu e corect, - a zis Maria.

- Michele, arata-i sorei tale ce stii sa faci. Si tine-te bine pe picioare. Daca stai asa stramb o sa pierzi si nu mai primiti niciun cadou.

M-am pus pe pozitii. Am strans dintii si mana tatalui si am inceput sa imping. Nimic. Nu se misca.

- Haide, ai paie in loc de muschi? Esti mai slab decat o musculita. Impinge cu putere, ce naiba!

Am murmurat: - Nu reusesc.

Parca ar fi trebuit sa indoiesc o bara de fier.

- Esti o muiere, Michele. Maria, ajuta-l, hai!

Maria s-a catarat pe masa si in doi, strangand din dinti si fornaind, am reusit sa ii punem jos bratul.

- Cadoul, da-ne cadoul! – Maria a sarit jos de pe masa.

Tata a luat o cutie de carton, plina de foi de ziar maruntite. Inauntru era cadoul.

- O barca! - am zis eu.

- Nu e o barca, e o gondola, mi-a explicat tata.

- Ce e o gondola?

- Gondolele sunt barci venetiene. Au doar o vasla.

- Ce sunt vaslele? – a intrebat sora mea.

- Bastoane care misca barca.

Era foarte frumoasa. Toata din plastic negru. Cu particele argintate si in fundal o papusa cu tricou in dungi albe si rosii si cu palarie de paie.

Dar am aflat ca nu o puteam lua. Era facuta ca sa fie pusa pe televizor. Si intre televizor si gondola trebuia sa stea un mileu de dantela alba. Ca un mic lac. Nu era o jucarie. Era un lucru de valoare. Era un ornament.

- Cine trebuie sa ia apa? In curand o sa mancam, - ne-a intrebat mama.

Tata statea in fata televizorului, privind stirile.

Eu puneam farfuriile. – E randul Mariei. Ieri am fost eu.

Maria statea pe fotoliu, cu papusile ei. – Nu am chef, du-te tu.

Niciunuia dintre noi doi nu ii placea sa se duca la fantana, asadar faceam cu randul. Dar se intorsese tata, ceea ce pentru sora mea insemna ca regulile nu mai aveau valoare.

Am aratat nu cu degetul. – E randul tau.

Maria si-a incrucisat bratele. – Eu nu ma duc.

- De ce?

- Ma doare capul.

De cate ori nu avea chef sa faca ceva spunea ca o doare capul. Era scuza ei preferata.

- Nu e adevarat, nu te doare, mincinoaso!

- Ba e adevarat! – Si a inceput sa isi maseze fruntea cu o expresie de durere pe fata.

Imi venea sa o strang de gat. – E randul ei! Trebuie sa se duca ea!

Mama, satula, mi-a pus in mama bidonul. – Du-te tu, Michele, ca esti mai mare. Sa nu mai avem atatea discutii, - a spus-o ca si cum ar fi fost un lucru lipsit de importanta, de nimic.

Un zambet de triumf s-a intins pe fata sorei mele. – Ai vazut?

- Nu e corect. Ieri am fost eu. Nu ma duc.

Mama mi-a zis pe tonul aspru pe care il avea intotdeauna inainte sa se infurieze: - Asculta-ma, Michele.

- Nu. M-am dus sa ma plang la tata.- Tata, nu e randul meu. Ieri am fost eu.

Si-a dezlipit ochii de televizor si m-a privit ca si cum ar fi fost prima data cand ma vedea, si-a mangaiat barba si a zis: - Stii prinsoarea soldatului?

- Nu. Ce e?

- Stii cum faceau soldatii in timpul razboiului ca sa hotarasca cine se ducea in misiunile mortale? – A scos din buzunar o cutie de chibrituri si mi-a aratat-o.

- Nu, nu stiu.

- Se iau trei chibrituri, - le-a scos din cutie, - unul pentru tine, unul pentru mine si unul pentru Maria. Unuia i se scoate capatul -. A rupt gamalia unuia, apoi le-a strans pe toate trei in pumn si a lasat afara bastonasele. – Cine il trage pe cel fara gamalie se duce sa ia apa. Alege unul, hai.

Am tras unul intreg. Am sarit in sus de bucurie.

- Maria, e randul tau. Vino.

Si sora mea a nimerit unul intreg si a batut din palme.

- Se vede treaba ca o sa ma duc eu, - tata l-a scos din pumn pe cel rupt.

Eu si Maria am inceput sa radem si sa urlam. – Tu trebuie sa te duci! Tu trebuie sa te duci! Ai pierdut! Ai pierdut! Du-te sa iei apa!

Tata s-a ridicat cam abatut. – Cand ma intorc sa va gasesc spalati, clar?

- Vrei sa ma duc eu? Tu esti obosit, - a spus mama.

- Nu se poate. E o misiune mortala. Si trebuie sa iau tigarile din camion. A iesit din casa cu bidonul in mana.

Ne-am spalat, am mancat paste cu sos de rosii si omleta si dupa ce i-am pupat pe tata si pe mama ne-am dus la culcare fara sa mai insistam sa privim la televizor.

M-am trezit in timpul noptii. Din cauza unui vis urat.

Isus ii zicea “ridica-te si umbla” lui Lazar. Dar Lazar nu se ridica. “Ridica-te si umbla”, repeta Isus. Lazar nu voia sa auda de reinviere. Isus, care semana cu Severino, cel care conducea cisterna cu apa, se enerva. Era de toata jena. Cand Isus iti spune sa te ridici si sa mergi, trebuie neaparat sa faci asta, mai ales daca esti mort. In schimb, Lazar statea intins, slab. Atunci Isus incepea sa il scuture ca pe o papusa si Lazar se ridica in sfarsit si il musca de gat. Lasa mortii in pace, spunea cu buzele manjite de sange.

Am deschis ochii asudat.

Noptile acelea erau asa de calduroase incat daca din nefericire te trezeai era foarte dificil sa adormi din nou. Camera mea si a sorei mele era ingusta si lunga. Era amenajata intr-un vechi coridor. Cele doua paturi erau puse de-a lungul peretelui, unul dupa altul, sub fereastra. Intr-o parte era zidul, in partea cealalta vreo treizeci de centrimetri sa te misti. In rest camera era alba si goala.

Iarna era frig, iar vara nu se putea respira.

Caldura acumulata in timpul zilei de ziduri si de tavan se revarsa noaptea. Aveai senzatia ca perna si salteau de lana tocmai fusesera scoase dintr-un cuptor.

La picioare vedeam in intuneric capul Mariei. Dormea cu ochelarii pe nas, cu burta in sus, abandonata complet, cu mainile si picioarele intinse.

Spunea ca daca se trezea fara ochelari i se facea frica. De obicei mama ii scotea ochelarii dupa ce adormea fiindca ii ramaneau semne pe fata.

Fumigena impotriva tantarilor de pe pervaz facea un fum dens si toxic care intepenea tantarii, dar nici noua nu ne facea foarte bine. Dar atunci nimeni nu se preocupa de lucrurile de genul asta.

Alaturi de camera noastra era cea a parintilor. Il auzeam pe tata sforaind. Ventilatorul care sufla. Gafaitul Mariei. Chemarea monotona a unei bufnite. Bazaitul frigiderului. Mirosul de canal care venea de la toaleta.

M-am asezat in genunchi pe pat si m-am sprijinit de fereastra ca sa iau putin aer.

Era luna plina. Era inalta si luminoasa. Se vedea pana departe, ca si cum ar fi fost zi. Campiile pareau fosforescente. Aerul nemiscat. Casele intunecate, tacute.

Poate eram sigurul care nu dormea in Acqua Traverse. Mi s-a parut un lucru frumos.

Baiatul era in groapa.

Mi-l imaginam mort. Gandaci, paduchi si miriapozi care mergeau pe el, pe pielea palida, si viermi care ii ieseau dintre buzele vinete. Ochii semanau cu doua oua fierte.

Nu vazusem niciodata un om mort. Doar pe bunica Giovanna. In patul sau, cu bratele pe piept, in costum negru si pantofi. Fata ei parea de cauciuc. Galbena ca ceara. Tata mi-a zis ca trebuia sa o sarut. Toti plangeau. Tata ma impingea. I-am atins cu gura obrazul rece. Se simtea un miros dulceag si dezgustator, amestecat cu mirosul de ceara. Dupa imi spalasem buzele cu sapun.

Si daca baiatul era viu?

Daca voia sa iasa si zgaria cu degetele peretii din groapa si cerea ajutor? Daca il furase un capcaun?

Am privit afara si la marginea campiei am zarit colina. Parea ivita din neant si se contura ca o insula iesita din apele marii, inalta si neagra, cu taina ei care ma astepta.

- Michele, mi-e sete... – Maria se trezise. – Imi dai un pahar cu apa? – Vorbea cu ochii inchisi si isi trecea limba peste buzele uscate.

- Asteapta... – M-am ridicat.

Nu voiam sa deschid usa. Daca bunica Giovanna era asezata la masa cu baiatul? Si imi zicea, vino, aseaza-te cu noi, ce avem de mancare? Si in farfurie era gaina trasa in teapa?

Nu era nimeni. O raza de luna cadea peste canapeaua veche cu floricele, pe bufetul cu farfurii albe, pe podeaua din mozaic alb si negru si se furisa in camera parintilor, catarandu-se in pat. Le-am vazut picioarele, impletite. Am deschis frigiderul si am scos bidonul cu apa rece. Am umplut un pahar cu apa pentru sora mea, care l-a golit dintr-o inghititura. – Multumesc.

- Acum culca-te.

- De ce ai facut pedeapsa in locul Barbarei?

- Nu stiu...

- Nu voiai sa isi dea chilotii jos?

- Nu.

- Si daca trebuia sa o fac eu?

- Ce anume?

- Sa imi dau chilotii jos. Ai fi facut-o si pentru mine?

- Da.

- Noapte buna atunci. Imi scot ochelarii, - i-a pus in cutie si si-a pus capul pe perna.

- Noapte buna.

Am stat mult timp cu privirile atintite in tavan pana sa adorm din nou.

Tata nu mai pleca.

Se intorsese sa ramana. Ii spusese mamei ca nu mai voia sa vada autostrada o vreme si ca o sa se ocupe de noi.

Poate inainte de asta ne ducea la mare sa facem o baie.