9.

Cand ne-am trezit afara era innorat. Era cald si umed si pale neasteptate de vant infiorau zapuseala. In timpul noptii se adunsera la orizont nori mari si nervosi care incepusera sa inainteze spre Aqua Traverse.
I-am privit incantati. Uitasem ca din cer putea sa cada apa.
Ne dusesem la hambar. Stateam intins pe sacii cu grau, cu mainile sub cap, linistit, privind viespile care isi construiau un stup. Ceilalti se asezasera in cerc langa plug. Salvatore se trantise pe scaunelul de fier al tractorului, cu picioarele rezemate de volan.
Imi placeau viespile acelea. Remo le doborase casa cu pietre de cel putin zece ori, dar incapatanatele acelea se intorceau mereu ca sa o reconstruiasca intre doi piloni si o streasina. Faceau un amestec de paie lipite cu saliva si construiau un stup care parea din carton.
Ceilalti palavrageau, dar nu eram atent. Teasta vorbea ca de obicei foarte tare, iar Salvatore nu zicea nimic.
Mi-ar fi placut sa inceapa sa ploua, nimeni nu mai suporta seceta.
Am auzit-o pe Barbara zicand: - De ce nu merge la Lucignano sa ne luam inghetata. Am eu bani.
- Ai si pentru noi?
- Nu, nu ne ajung pentru toti. Poate pentru doua cupe.
- Si atunci noi ce sa cautam la Lucignano? Sa te privim cum te umfli cu inghetata si te faci si mai mare?
Oare de ce viespile isi construiau stupul? Cine le invatase sa il faca?
“Stiu deja lucrul asta. E in natura lor”, imi raspunsese odata tatacand il intrebasem.
Sora mea a venit langa mine si a zis: - Eu ma duc acasa. Tu ce faci?
- Raman aici.
- Bine. Ma duc sa imi fac paine cu unt si cu zahar. Pa - . A plecat urmata de Togo.
Dar natura mea care era? Eu ce stiam sa fac?
- Si atunci? – a intrebat Remo. – Ne jucam de-a “fura steagul”?
Stiam sa ma catar in roscov. La asta ma pricepeam foarte bine si nu ma invatase nimeni.
Teasta s-a ridicat, a tras un sut in minge si a azvarlit-o de cealalta parte a strazii.
- Baieti, am o idee tare. De ce nu mergem la locul de data trecuta?
Poate ma duceam dupa Maria sa imi fac si eu o felie de paine cu unt si cu zahar, dar nu imi era foame.
- Unde?
- Pe colina.
- Care colina?
- La casa parasita. Cea din fata fermei lui Melichetti.
Am privit catre ei. Corpul mi s-a trezit pe neasteptate, inima a inceput sa imi bata tare, stomacul mi s-a strans.
Barbara nu prea era hotarata. – Ce putem sa facem acolo? E departe. Si daca se pune ploaia?
Teschio a inganat-o. – Si daca se pune ploaia? Ne udam. Si nu ti-a cerut nimeni sa vii.
Nici Remo nu parea entuziasmat. – Ce sa facem acolo?
- Exploram casa. Data trecuta a intrat doar Michele.
Remo mi-a zis ceva.
L-am privit. – Cum? N-am inteles.
- Ce era in casa? – m-a intrebat.
- Cum?
- Ce era in casa?
Nu reuseam sa vorbesc, mi se uscase gura. Am balbait. – Nimic… Nu stiu… Aveam senzatia ca un lichid inghetat mi se scurgea din cap pe gat si de-a lungul soldurilor. – Cateva mobile vechi, o bucatarie, chestii de genul asta.
Teschio l-a intrebat pe Salvatore: - Vrei sa mergem?
- Nu, nu am chef, - Salvatore a clatinat din cap. – Barbara are dreptate, e departe.
- Eu ma duc. Putem sa ne facem acolo baza noastra secreta - . Teasta si-a luat bicicleta sprijinita de tractor. – Cine vrea sa vina sa vina. Cine nu vrea sa nu vina. – L-a intrebat pe Remo: - Tu ce faci?
- Vin - . Remo s-a ridicat si a intrebat-o pe Barbara: - Tu vii?
- Daca nu se fac intreceri.
- Nimic serios, - a asigurat-o Teasta si l-a intrebat din nou pe Salvatore. – Deci tu nu vii?
Eu asteptam, fara sa zic nimic.
- Eu stau cu Michele, - a zis Salvatore, si privindu-ma in ochi m-a intrebat: - Tu ce faci, te duci?
M-am ridicat in picioare si am zis: - Da, ma duc.
Salvatore a sarit din tractor. – Bine, sa mergem.


Inaintam din nou cu totii, ca data trecuta, catre colina.
Pedalam in sir indian. Lipsea doar sora mea.
Atmosfera era greoaie, iar cerul avea o culoare nefireasca, stacojie. Norii, care inainte erau adunati la orizont, se ingramadeau acum deasupra noastra si se impingeau unii intr-altii ca niste hoarde de huni inainte de batalie. Erau mari si intunecosi. Soarele se zarea opac si tulbure, ca printr-un filtru. Nu era nici cald, nici frig, dar batea vantul. In stanga si in dreapta strazii, pe camp, paiele erau legate in baloti dispusi ca niste pioni pe o tabla de sah. Pe unde nu trecuse treieratoarea, se formau valuri lungi care ciufuleau lanul de grau.
Remo privea ingrijorat spre orizont. – Acum se pune ploaia.
Cu cat ma apropiam de colina, cu atat ma simteam mai rau. O greutate ma apasa pe stomac. Resturile de la pranz se rascoleau in stomac. Nu puteam sa respir si un val de sudoare imi scalda spinarea.
Ce faceam? Fiecare pedala apasata era o particica faramitata de juramant.
“Asculta-ma, Michele, nu trebuie sa te intorci acolo. Daca te intorci acolo, il ucid. Din cauza ta”.
“Nu ma mai intorc”.
“Jura pe capul meu”.
“Jur”.
“Zi, jur pe capul tau ca nu ma mai intorc acolo”.
“Jur pe capul tau ca nu ma mai intorc acolo”.
Imi incalcam juramantul, ma duceam la Filippo si daca isi dadeau seama il omorau.
Voiam sa ma intorc din drum, dar picioarele pedalau inainte si o forta irezistibila ma tara catre colina.
Un tunet indepartat a sfasiat linistea.
- Sa ne intoarceam acasa, - a zis Barbara, ca si cum ar fi citit gandurile mele.
Am soptit si eu. – Da, sa ne intoarcem acasa.
Teasta s-a apropiat de noi razand in hohote. – Daca faceti pe voi pentru un pic de ploaie, duceti-va acasa ca e mai bine.
Eu si Barbara ne-am privit si am continuat sa pedalam.
Vantul batea mai tare. Sufla peste campii si ridica pleava in aer. Era greu sa tinem bicicletele drepte, rafalele le impingeau de pe strada.
- Iata-ne ajunsi. Era departe, a? – a zis Teasta.
Cararea care ducea catre casa era in fata noastra.
Salvatore m-a privit si m-a intrebat: - Mergem?
- Da, sa mergem.
Am inceput urcusul. Oboseam incercand sa tin pasul cu ceilalti. Dragonul Rosu era o porcarie. Imi era greu sa recunosc, dar asa era. Daca te ridicai, te trezeai cu ghidonul in fata, daca schimbai viteza iesea lantul. Ca sa nu raman in urma trebuia sa folosesc raportul cel mai dificil.
De pe camp, in dreapta noastra, s-a ridicat un stol de corbi. Croncaneau si se roteau cu aripile desfacute, in voia curentilor.
Soarele parea inghitit de nori si dintr-o data parea ca venise deja seara. Un tunet. Apoi un altul. Am privit norii care se rostogoleau si se infasurau unul intr-altul. Din cand in cand se iluminau, ca si cum inlauntrul lor ar fi explodat un foc de artificii.
Se apropia furtuna.
Si daca Filippo era mort?
Un cadavru alb ghemuit in fundul unei gropi. Acoperit de muste si umflat de larve si viermi, cu mainile uscate si cu buzele vinete.
Nu, nu murise.
Si daca nu ma recunostea? Daca nu mai voia sa imi vorbeasca?
“Filippo, sunt Michele. M-am intors. Asa cum ti-am jurat, m-am intors”.
“Tu nu esti Michele. Michele a murit. Si sta intr-o groapa, ca si mine. Pleaca de aici”.
Inaintea noastra se intindea valceaua. Era intunecoasa si tacuta. Pasarile si greierii taceau.
Cand am trecut printre stejai, o picatura mare si grea s-a lovit de frunte, o alta de brat si o alta pe spate, iar furtuna s-a dezlantuit in urma noastra. Cadeau neintrerupt picaturi dese. Ploaia torentiala bicuia varfurile copacilor, iar vantul sufla printre ramuri, suiera printre frunze. Pamantul sugea apa ca un burete uscat, iar picaturile dispareau saltand pe pamantul uscat. Fulgerele cadeau pe camp.
- Sa ne adapostim! – a urlat Teasta. – Sa fugim!
Fugeam, dar degeaba, eram deja uzi. Am incetinit, dar daca vedeam Fiatul sau altceva ciudat imi luam picioarele la spinare.
Nu era nicio masina si nici nu am zarit nimic ciudat.
S-au strecurat cu totii in grajd. Groapa era acolo, dincolo de ruine, voiam sa alerg acolo, sa o descopar si sa il vad pe Filippo, dar mi-am impus sa ma duc dupa ei.
Ceilalti topaiau insufletiti de furtuna. Ne-am scos tricourile si le-am stors. Barbara trebuia sa isi scoata mai intai camasa, daca nu i se vedeau tatele.
Toti radeau si isi masau bratele infrigurate si priveau afara. Parea ca se sparsese cerul. In bubuitul tunetelor, parea ca fulgerele uneau norii de pamant. Curtea s-a umplut in cateva minute de baltoace, iar de pe versantii din valcea se scurgeau siroaie murdare de pamant rosiatic.
Filippo era probabil mort de frica. Toata apa aceea se infiltra in groapa si daca nu se oprea ploaia in curand putea sa il inece. Zgomotul ploii pe placajul de deasupra gropii il asurzea.
Trebuia sa ma duc la el.
- Deasupra e o motocicleta, - m-am pomenit zicand.
S-au intors toti catre mine.
- Da, e o motocicleta…
Teasta a sarit in picioare de parca statuse pe un furnicar. – O motocicleta?
- Da.
- Unde e?
- La etajul de deasupra. In ultima incapere.
- Si ce cauta acolo?
Am ridicat din umeri. – Nu stiu.
- Dupa tine, crezi ca mai merge?
- Posibil.
Salvatore m-a privit cu un suras batjocoritor pe buze. – Si de ce nu ne-ai mai spus pana acum?
Am inghitit in sec. – Fiindca nu am avut chef. Imi indeplinisem pedeapsa.
Am vazut in privirea lui ca intelesese. – Sa mergem sa vedem. Ganditi-va daca inca mai functioneaza…
Teasta, Salvatore si Remo au tasnit afara, acoperindu-si capetele cu mainile si impingandu-se prin baltoace.
Barbara plecase si ea, dar s-a oprit un moment in ploaie. – Tu nu vii?
- O sa vin. Du-te.
Apa ii inmuiase pletele care se scurgeau ca niste spaghete murdare. – Nu vrei sa te astept?
- Nu, du-te. Vin si eu imediat.
- Bine. – Si a inceput sa fuga.
Am ocolit casa si am trecut dincolo de ruine. Simteam bataile inimii in tample si picioarele mi se inmuiau. Am intrat in curte. Se transformase intr-o balta de noroi.
Groapa era desfacuta.
Nu mai erau nici placajul verde, nici salteaua.
Apa mi se scurgea pe spinare, pana in pantaloni si in chiloti, parul mi se lipise de frunte si groapa era acolo, o gaura neagra in pamantul negricos, iar eu eram langa ea, de abia reusind sa respir, cu pumnii stransi, in timp ce in jurul meu parca se prabusea cerul si valuri de durere incandescenta infasurau gatul.
Am inchis si am redeschis ochii, sperand ca se va schimba ceva.
Groapa era inca acolo. Neagra ca scurgerea de la o chiuveta.
M-am apropiat clatinandu-ma. Cu picioarele in noroi. Mi-am trecut mana peste fata ca sa ma sterg. Aproape ca ma prabuseam la pamant, dar continuam sa ma apropii.
Nu e aici. Nu mai privi. Pleaca de aici.
M-am oprit.
Nu pot sa o fac.
Mi-am privit sandalele acoperite de mal. Fa un pas, mi-am zis. Si l-am facut. Mai fa un altul. Si l-am facut. Bravo. Inca unul si inca unul. Si am vazut marginea gropii langa picioarele mele.
Ai ajuns.
Acum trebuie doar sa privesti inauntru.
Eram sigur ca acolo jos nu mai era nimeni.
Am ridicat privirea si m-am uitat.
Asa era. Nu mai era nimic. Nici macar galeata si oala. Doar apa tulbure si patura uda.
Il mutasera de acolo. Fara sa imi spuna nimic. Fara sa ma avertizeze.
Plecase de acolo si eu nici macar nu imi luasem la revedere.
Unde era? Nu stiam, stiam doar ca fusese al meu si ca mi-l luasera.
- Unde esti? – am urlat in ploaie.
M-am prabusit in genunchi. Mi-am cufundat degetele in nori si le-am strans in maini.
- Motocicleta nu exista.
M-am intors.
Salvatore.
Era in picioare. La cativa metri de mine, cu camasa uda si pantalonii plini de noroi. – Motocicleta nu exista, nu-i asa?
Am aprobat.
A aratat inspre groapa. – Acolo era?
Am incuviintat balbaind: - L-au dus de aici.
Salvatore a venit langa mine, a privit inauntru si m-a fixat cu privirea. – Stiu eu unde este acum.
Am ridicat incet capul. – Unde este?
- Este la Melichetti. In ravena.
- De unde stii?
- Am auzit ieri. Tata vorbea cu tatal tau si cu ala de la Roma. M-am ascuns dupa usa de la birou si i-am ascultat. L-au mutat. Schimbul nu a reusit, ziceau - . Si-a trecut mana peste bretonul ud. – Ziceau ca locul asta nu mai e sigur.



Furtuna trecuse la fel de repede cum venise.
Era deja departe. O masa intunecoasa care inainta peste campie umpland-o cu apa.
Am coborat pe carare.
Atmosfera era asa de clara incat departe, dincolo de campiile aurii, se vedea o fasie verzuie. Era marea. Era prima data cand o vedeam de la Aqua Traverse.
Ploaia torentiala lasase in urma miros de iarba si de pamant ud si putina racoare. Printre norii ramasi pe cer, albi si zdrentarosi, ieseau raze orbitoare de soare pe deasupra campiilor. Pasarile incepusera din nou sa cante, parea ca e o intrecere muzicala.
Ii spusesem lui Teasta ca il pacalisem.
- Ce gluma de rahat, - imi raspunsese.
Am avut senzatia ca nimeni nu urcase niciodata pe colina, era prea departe si nu era nimic frumos la ruinele acelea. Si valceaua aceea ascunsa aducea ghinion.
Filippo ajunsese printre porcii lui Melichetii fiindca schimbul nu mersese si fiindca groapa nu mai era sigura, asa ziceau. Si nu existau stapanii colinelor si nici monstrii pe care mi-I inventasem singur.
“Termin-o cu monstrii astia, Michele. Monstrii nu exista. Trebuie sa iti fie frica de oameni, nu de monstri”. Asa imi spusese tata.
Era din cauza lui. Nu o mai termina si nici nu parea ca avea de gand sa o termine.
Cand pisicile prind soparle se joaca cu ele, se joaca chiar daca soparla e cu matele pe afara si fara coada. O urmaresc calme, se aseaza si o lovesc si se distreaza pana cand soparla moare si dupa ce moare o ating usor cu laba, ca si cum le-ar fi sila, si soparla nu mai misca si atunci ii mai arunca o privire si pleaca.
Un bazait asurzitor, un zgomot metalic a spart linistea si a inundat totul.
Barbara a urlat aratand catre cer: - Priviti! Priviti!
Din spatele colinei au aparut doua elicoptere. Doua libelule de fier, doua libelule albastre uriase pe care scria Carabinierii.
Au coborat aproape de noi, iar noi am inceput sa dam din maini si sa strigam, s-au apropiat si au mers alaturi de noi, ca si cum ar fi vrut sa arate cat de indemanatici sunt, apoi au planat deasupra campiei, au zburat peste Aqua Traverse si au disparut la orizont.



Cei mari disparusera.
Masinile erau acolo, dar ei disparusera.
Casele erau goale, usile deschise.
Fugeam toti de la o casa la alta.
Barbara era agitata. – La tine acasa e cineva?
- Nu. Dar la tine?
- Nici la mine.
- Unde or fi? – Remo de abia isi mai tinea rasuflarea. – I-am cautat chiar si in gradina.
- Ce ne facem? – a intrebat Barbara.
I-am raspuns: - Nu stiu.
Teasta mergea in mijlocul strazii, cu mainile in buzunar si cu privirea sumbra, ca un pistolar intr-un sat fantoma. – Cui ii pasa. Mai bine. De cand asteptam sa plece naiba cu totii - . Si a tras un scuipat.
- Michele.
M-am intors.
Maria, in chiloti si maiou, cu papusile Barbie in brate, iesea din magazie cu Togo, care o urmarea ca o umbra.
Am fugit catre ea. – Maria! Maria! Unde sunt cei mari?
Mi-a raspuns linistita. – Acasa la Salvatore.
- De ce?
A aratat catre cer. – Elicopterele.
- Cum?
- Da, au trecut niste elicoptere, si apoi au iesit toti in strada si tipau si s-au dus acasa la Salvatore.
- De ce?
- Nu stiu.
Am privit in jur. Salvatore nu mai era.
- Si tu ce faceai aici?
- Mama mi-a zis sa astept aici. M-a intrebat unde ai plecat.
- Si tu ce i-ai spus?
- Ca te-ai dus pe colina.



Cei mari au ramas acasa la Salvatore toata seara.
Noi asteptam in curte, asezati pe marginea fantanii.
- Cand o sa termine? – m-a intrebat Maria pentru a mia oara.
Iar eu, pentru a mia oara, i-am spus: - Nu stiu.
Ne spusesera sa ateptam, stateau de vorba.
Barbara urca scarile si batea la usa din cinci in cinci minute, dar nu deschidea nimeni. Era ingrijorata. – Dar despre ce vorbesc de atata timp?
- Nu stiu.
Teasta plecase impreuna cu Remo. Salvatore era in casa, cu siguranta inchis la el in camera.
Barbara se asezase langa mine. – Dar ce se intampla?
Am ridicat din umeri.
M-a privit. – Ce e cu tine?
- Nimic. Sunt obosit.
- Barbara! – Angela Mura aparuse la fereastra. – Barbara, du-te acasa!
Barbara a intrebat-o: - Cand vii?
- In curand. Fugi!
Barbara ne-a salutat si a plecat cu coada intre picioare.
- Mama mea cand o sa iasa? – a intrebat-o Maria pe Angela Mura.
Ne-a privit si ne-a spus: - Duceti-va acasa si mancati singuri, o sa vina si ea curand - . Apoi a inchis fereastra.
M-am ridicat. – Hai mai bine sa mergem.
- Nu!
- Haide! Da-mi mana.
Si-a incrucisat bratele. – Nu! Eu raman aici toata noaptea, nu-mi pasa.
- Da-mi mana, hai sus!
Si-a aranjat ochelarii si s-a ridicat in picioare. – Dar nu o sa ma culc.
- Atunci sa nu te culci.
Si, tinandu-ne de mana, ne-am intors acasa.