13.1.10

8.

Nu mai misca nimic.
Parca o zana ar fi adormit Aqua Traverse. Zilele se scurgeau una dupa alta, fierbinti, egale si fara de sfarsit.
Cei mari nu mai ieseau nici macar seara. Inainte, dupa cina, scoteau afara mesele si jucau carti. Acum ramaneau inauntru. Felice nu se mai vedea nicaieri. Tata statea toata ziua in pat si nu vorbea decat cu batranul. Mama gatea. Salvatoare se inchisese in casa.
Eu ma plimbam cu noua bicicleta. Toti voiau sa o incerce. Teasta strabatea toata Aqua Traverse pe o singura roata. Eu nu reuseam nici macar doi metri.
Cel mai adesea umblam de unul singur. Pedalam dincolo de torentul secat, o luam pe campii, pe drumuri prafuite care ma duceau departe, unde nu mai era nimic, doar pari cazuti la pamant si fire de sarma ghimpata ruginite. In departare, treieratoarele rosii tremurau in valurile de caldura care pluteau pe deasupra campurilor.
Parca Dumnezeu ar fi tuns la zero tot pamantul. Din cand in cand camioane incarcate cu saci de grau treceau prin Aqua Traverse lasand in urma dare negre de fum.
Cand ieseam in strada aveam impresia ca toti se uitau sa vada ce fac. Mi se parea ca zaresc pe mama Barbarei in spatele ferestrei, pe Teasta aratandu-ma cu degetul si spunandu-i ceva lui Remo, pe Barbara zambaindu-mi ciudat. Senzatia asta ma urmarea si cand ramaneam singur, asezat pe vreo ramura a roscovului sau pe bicicleta. Chiar si cand imi faceam un culcus in resturile acelei mari de spice si in jurul meu nu vedeam decat cerul, mi se parea ca ma priveau mii de ochi.
Nu ma duc acolo, stati linistiti. Am jurat asta.
Dar colina era la locul ei, ma astepta.
Am inceput sa strabat strada care ducea catre ferma lui Melichetti. Si cu fiecare zi care trecea, fara sa imi dau seama, mai avansam cu o particica.
Filippo ma uitase. Asa simteam.
Incercam sa il chem cu puterea gandului.
Filippo? Filippo, ma auzi?
Nu pot sa vin. Nu pot.
Nu se gandea la mine.
Poate era mort. Poate nu mai era.
Intr-o dupa-amiaza, dupa ce mancasem, m-am dus in pat sa citesc. Lumina soarelui strapungea obloanele si se strecura fierbinte in camera. Se auzeau greierii. Am adormit cu revista cu Tiramolla in mana.
Am visat ca era noapte, dar vedeam la fel de bine ca ziua. Colinele se miscau in intuneric. Se deplasau lent, ca niste testoase pe sub un covor. Apoi deschideau toate deodata ochii, niste gauri rosii in lanurile de grau, se ridicau, convinse ca nu le vedea nimeni, si se prefaceau in uriasi de pamant acoperiti cu spice care inaintau clatinandu-se pe campii si le simteam prinzandu-ma din urma si ingropandu-ma.
M-am trezit intr-un lac de sudoare. M-am dus sa imi iau apa de la frigider. Vedeam uriasi in fata ochilor.
Am iesit afara si am luat Rabla.



Ma aflam in fata cararii care ducea la casa parasita.
Colina era acolo. Cetoasa, invaluita in valuri de caldura. Mi se parea ca zaresc doi ochi negri in grau, chiar sub varf, dar erau doar pete de lumina, cute in pamant. Soarele incepuse sa coboare si sa paleasca. Umbra colinei acoperea incet campia.
Puteam sa urc.
Dar vocea tatei ma retinea. “Asculta-ma cu atentie. Daca te intorci acolo o sa il omoare. Asa au jurat”.
Cine? Cine jurase asta? Cine sa il omoare?
Batranul? Nu. Nu el. Nu avea destula putere.
Ei, uriasii de pamant. Stapanii colinei. Acum erau intinsi pe campii si nu se vedeau, dar noaptea se trezeau si traversau campia. Daca ma duceam acum la Filippo, nu conta ca era zi, s-ar fi ridicat ca niste valuri ale oceanului si ar fi venit acolo si si-ar fi revarsat pamantul lor in groapa acoperindu-l.
Intoarce-te, Michele! Intoarce-te, imi zicea vocea sorei mele.
Am intors bicicleta si am luat-o prin grau, printre gropi, pedaland disperat si sperand sa calc peste spinarile monstrilor acelora blestemati.


Ma ascunsesem dupa un pietroi de la torentul uscat.
Transpiram. Mustele nu imi dadeau pace.
Teasta ii gasise pe toti. Nu mai ramasesem decat eu. Acum era greu. Trebuia sa ies in fuga, fara sa ma opresc, sa tai miristea si cand ajungeam la roscov sa strig: - Urma scapa turma!
Dar Teasta era langa copac, la panda ca un copoi, si daca ma zarea fugind ar fi sarit si el si din cativa pasi m-ar fi luat.
Trebuia pur si simplu sa fug, daca reuseam, bine, daca nu, cui ii pasa.
Ma pregateam sa ma ridic cand am simtit o umbra neagra in spatele meu.
Teasta!
Nu, era Salvatore. – Du-te mai incolo, daca nu ma vede. E aici, aproape.
I-am facut loc si s-a bagat si el dupa pietroi.
Fara sa imi dau seama, m-am trezit vorbind: - Si ceilalti?
- I-a gasit pe toti. Am ramas doar noi doi.
Era prima data cand ne vorbeam dupa ziua cu Felice.
Teasta ma intrebase de ce ne certasem.
“Nu ne-am certat. Doar ca Salvatore imi este antipatic”, ii raspunsesem eu.
Teasta ma luase de umeri: “Bravo. Ala e un prostanac”.
Salvatore si-a sters fruntea asudata.
- Care se duce sa scape turma?
- Du-te tu.
- De ce?
- Fiindca esti mai rapid.
- Eu fug tare doar la distante mari, dar pana la roscov esti mai rapid tu.
Am ramas nemiscat.
- Mi-a venit o idee, - a continuat. – Sa iesim amandoi deodata. Cand o sa apara Teasta, eu raman pe loc si tu fugi la roscov. Asa il pacalim. Ce zici?
- E o idee buna. Doar ca eu o sa ajung la copac, iar tu o sa pierzi.
- N-are nimic. E singurul mod in care putem sa i-o facem nerodului aluia.
Am zambit.
M-a privit si mi-a intins mana.
- Facem pace?
- Bine. – I-am strans mana.
- Stii ca Destani nu o sa ma predea la clasa noastra? O sa vina o invatatoare noua.
- Cine ti-a spus?
- Matusa-mea a vorbit cu directorul. Spune ca e frumoasa. Poate nu o sa fie asa distrusa ca Destani.
Am rupt cateva fire de iarba. – Pentru mine nu conteaza.
- De ce?
- Fiindca o sa ne mutam de la Aqua Traverse.
Salvatore m-a privit surprins. – Si unde va duceti?
- In Nord.
- Unde?
- La Pavia.
- Si unde e Pavia?
Am dat din umeri. – Nu stiu. O sa stam la bloc, la ultimul etaj. Iar tata o sa isi cumpere si un Fiat 131 Mirafiori. Si o sa ma duc la scoala acolo.
Salvatoare a luat o pietricica si a inceput sa o mute dintr-o mana in alta. – Si nu te mai intorci?
- Nu.
- Si nu o sa o vezi pe noua invatatoare?
Am privit in pamant. – Nu.
A soptit. – Imi pare rau - . Apoi m-a privit. – Esti gata?
- Gata!
- Atunci sa mergem. Sa nu te opresti. Plecam la trei.
- Unu, doi, trei, - si am tasnit amandoi.
- Uite-i! Uite-i acolo! – a tipat Remo, cocotat in roscov.
Dar Teasta nu mai avea ce sa faca, eram prea rapizi. Am ajuns amandoi la copac si am strigat: - Urma scapa turma!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu