4.

M-am trezit devreme. Am mai ramas in pat in timp ce soarele incepea sa se aprinda. Apoi nu mi-a mai venit sa stau si sa astept. Mama si Maria inca dormeau. M-am sculat, m-am spalat pe dinti, mi-am umplut geanta cu paine si branza si am iesit.
Ma gandisem ca in timpul zilei pe colina nu era niciun pericol, doar noaptea se intamplau lucrurile urate.
In dimineata aceea aparusera norii. Se scurgeau rapid pe cerul sters proiectand pete intunecate peste lanurile de grau si tinand stransa ploaia pe care o duceau cine stie unde.
Sagetam campia pustie pe Rabla, direct catre casa parasita.
Daca gaseam in groapa o felie de friptura insemna ca acel baiat era fratele meu.
Aproape ajunsesem cand la orizont s-a ridicat un nor de praf rosiatic. Jos. Rapid. Un nor care inainta in grau. Praful pe care il poate ridica o masina pe o strada nepavata arsa de soare. Era departe, dar ma putea ajunge din urma rapid. Deja auzeam baraitul motorului.
Venea dinspre casa abandonata. Drumul nu ducea decat acolo. Un automobil a virat usor si a luat-o catre mine.
Nu stiam ce sa fac. Daca ma intorceam, m-ar fi ajuns din urma, daca mergeam inainte m-ar fi vazut. Trebuia sa ma hotarasc repede, se apropia. Poate ma vazuse deja. Daca nu ma zarise inca era din cauza norului rosiatic care se ridicase.
Am intors bicicleta si am inceput sa pedalez, incercand sa ma indepartez cat mai repede posibil. Era inutil. Cu cat apasam pe pedale, cu atat bicicleta se poticnea, se clatina si refuza sa inainteze. Priveam inapoi si in spatele meu norul de praf crestea.
Ascunde-te, mi-am spus.
Am deviat, bicicleta s-a poticnit intr-o piatra si m-am trezit zburand ca un crucifix in grau. Masina era la mai putin de doua sute de metri.
Rabla era pe marginea drumului. Am prins-o de roata din fata si am tras-o langa mine. M-am lipit de pamant. Fara sa respir. Fara sa misc un muschi. Rugandu-ma la Isus Copil sa nu ma fi vazut.
Isus Copil m-a ascultat.
Intins printre plante, cu taunii plimbandu-se pe piele, cu mainile printre brazdele care ardeau, am vazut trecand prin fata mea un Fiat I 27 maroniu.
Masina lui Felice Natale.


Felice Natale era fratele cel mare al lui Teasta. Daca Teasta era rau, fratele lui era de o mie de ori mai rau.
Felice avea 20 de ani. Si cand ramanea in Acqua Traverse viata mea si a celorlalti copii devenea un infern. Ne batea, ne spargea mingea si ne fura lucrurile.
Era un biet drac. Fara niciun prieten, fara nicio femeie. Unul care se lua de cei mai mici ca el, un suflet nefericit. Si era de inteles. La 20 de ani nimeni nu putea sa traiasca la Acqua Traverse fara sa sfarseasca la fel ca Nunzio Scardaccione, cel ce isi smulgea parul. Felice statea la Acqua Traverse ca un tigru in cusca. Se plimba printre cele patru case furios, nervos, gata oricand sa te chinuiasca. Din fericire se ducea din cand in cand la Lucignano. Dar nici acolo nu isi facuse prieteni. Cand ieseam de la scoala il vedeam stand singur pe vreo banca din piata.
In acel an erau la moda pantalonii evazati, tricourile mulate si colorate, barba si parul lung. Felice insa avea parul scurt si dat pe spate cu briliantina, se radea perfect si se imbraca in geci militare si pantaloni de camuflaj. Si isi lega o batista in jurul gatului. Se plimba cu acea I 27, ii placeau armele si zicea ca facuse serviciul militar la parasutisti la Pisa si ca se aruncase din avioane. Dar nu era adevarat. Toata lumea stia ca facuse armata la Brindisi. Avea fata ascutita ca o baracuda si dintii mici si separati ca aceia ai unui crocodil nou-nascut. Odata ne spusese ca ii avea asa fiindca erau inca dintii de lapte. Nu i se schimbasera. Daca nu deschidea gura era un baiat frumos, dar daca ranjea fasolele faceai doi pasi inapoi. Daca ii priveai dintii te apucau durerile.
Apoi, intr-o zi binecuvantata, fara sa spuna nimic nimanui, plecase.
Daca il intrebai pe Teasta unde se dusese fratele lui raspundea: - In Nord. La lucru.
Mai mult nu voiam sa stim.
Acum insa reaparuse ca o buruiana otravitoare. Cu Fiatul lui de culoarea rahatului. Si cobora de la casa abandonata.
El dusese copilul in groapa. Iata cine il dusese acolo.


Ascuns printre copaci am verificat ca in valcea sa nu fie nimeni.
Cand am fost sigur, am iesit din desis si am intrat prin ferestruica in casa, ca de fiecare data. In afara de pachetele de paste, sticlele de bere, oala cu mere, pe jos erau si doua cutii de ton deschise. Si intr-o parte, impaturit, un sac militar de piele.
Felice. Era al lui. Il si vedeam, infasurat in sacul lui, multumit, mancand ton.
Am umplut o sticla cu apa, am luat funia din cutie si am dus-o afara, am legat-o de bratul scripetelui, am dat la o parte placajul si salteaua si am privit jos.


Era ghemuit ca un arici in patura maronie.
Nu imi venea sa cobor acolo, dar voiam sa vad daca erau resturile de la friptura sorei mele. Chiar daca il vazusem pe Felice venind de pe colina tot nu reusisem sa imi sterg din cap ideea ca baiatul ar fi putut sa fie fratele meu.
Am scos branza si l-am intreabat: - Pot sa vin? Sunt cel cu apa. Iti amintesti? Ti-am adus de mancare. Branza. E foarte buna. Daca nu imi faci nimic, ti-o dau tie.
Nu mi-a raspuns.
- Deci pot sa cobor?
Poate Felice ii taiase gatul.
- Iti arunc branza. Prinde-o - . I-am aruncat-o.
A cazut aproape de el.
O mana neagra si rapida ca o tarantula s-a ivit de sub patura si a inceput sa pipaie pamantul pana cand a gasit branza, a apucat-o si a tras-o langa el. In timp ce manca, picioarele ii tremurau, parca ar fi fost unul din acei catei fara stapan care se pomenesc in fata unei fripturi dupa zile lungi de post.
- Am si apa… Ti-o aduc jos?
Mi-a facut semn cu mana.
Am coborat.
Cum a simtit ca m-am apropiat s-a ghemuit langa perete.
Am privit in jur si nu era nici urma de friptura.
- Nu iti fac nimic. Ti-e sete? – I-am intins sticla. – Bea, e buna.
S-a asezat in fund, fara sa-si ia din spinare patura. Parea o mica fantoma in zdrente. Picioarele slabe erau ca niste ramurele albe si uscate. Unul era legat cu lantul. A scos un brat si mi-a smuls sticla care, ca si branza, a disparut sub patura.
Fantomei i se formase un nas lung de furnicar. Bea.
A golit-o in douazeci de secunde. Si cand a terminat a ragait.
- Cum te cheama? – l-am intrebat.
S-a cuibarit din nou fara sa binevoiasca a-mi raspunde.
- Cum il cheama pe tatal tau?
Asteptam degeaba.
- Pe tatal meu il cheama Pino, pe al tau? Si pe al tau il cheama Pino?
Parea adormit.
Am ramas privindu-l, apoi am zis: - Felice! Pe el il cunosti? L-am vazut. Cobora cu masina… - Nu mai stiam ce sa mai zic. – Vrei sa plec? Daca vrei plec - . Nimic. – Bine, o sa plec - . Am prins funia. – La revedere, atunci…
Am auzit un susur, o rasuflare, ceva de sub patura.
M-am apropiat. – Ai spus ceva?
A balbait din nou.
- Nu inteleg. Vorbeste mai tare.
- Ursuletii…! - a urlat.
Am sarit inapoi. – Ursuletii? Cum adica ursuletii?
A coborat tonul vocii. – Ursuletii spalatori…
– Ursuletii spalatori?
– Ursuletii spalatori. Daca lasi deschisa fereastra de la bucatarie ursuletii spalatori intra si fura placintele sau biscuitii sau ce se mananca in ziua aceea, - a spus foarte serios. – Daca tu, de exemplu, lasi gunoiul in fata casei, ursuletii spalatori vin noaptea si mananca tot.
Era ca un radio stricat care dintr-odata isi reincepuse transmisia.
- E foarte important sa inchizi bine gunoiul altfel scot tot afara.
Despre ce vorbea? Am incercat sa il intrerup. – Pe aici nu sunt ursi. Nici macar lupi. Vulpi, da - . Apoi l-am intrebat: - Ieri ai mancat cumva o felie de carne?
- Ursuletii spalatori musca fiindca le este frica de oameni.
Cine naiba erau acesti ursuleti spalatori? Si ce spalau? Rufele? Si apoi ursuletii vorbesc doar in benzile desenate. Nu imi placea povestea asta cu ursuletii spalatori.
Am inistat. – Mi-ai putea spune, te rog, daca ieri seara ai mancat friptura? E foarte important.
Si el mi-a raspuns: - Ursuletii mi-au spus ca tie nu iti este frica de stapanul viermilor.
Ceva imi spunea ca nu trebuia sa mai stau sa il ascult, ca trebuia sa plec.
M-am agatat de funie, dar nu reuseam sa plec, continuam sa il privesc vrajit.
A insistat. – Tie nu iti este frica de stapanul viermilor.
- Stapanul viermilor? Cine e?
- Stapanul viermilor spune: hei, prostanacule! Iti trimit jos lucrurile. Ia-le si da-mi galeata inapoi. Daca nu, cobor si te strivesc ca pe un vierme. Da, te strivesc ca pe un vierme. Tu esti ingerul pazitor?
- Cum?
- Esti ingerul pazitor?
Am balbait. – Eu… Eu, nu… Eu nu sunt ingerul…
- Tu esti ingerul. Ai aceeasi voce.
- Care inger?
- Cel care vorbeste, care spune lucruri.
- Nu ursuletii spalatori sunt cei ce vorbesc? – Nu reuseam sa gasesc un sens in toata aiureala aceea. – Asa mi-ai spus tu…
- Ursuletii vorbesc, dar cateodata mai spun si minciuni. Ingerul spune mereu adevarul. Tu esti ingerul pazitor - . Si-a ridicat tonul. – Mie poti sa imi spui.
Ma simteam slabit. Mirosul de rahat imi inundase gura, nasul, creierul. – Nu sunt un inger… Eu sunt Michele, Michele Amitrano. Nu sunt un… - am murmurat si m-am sprijinit de perete si am alunecat la pamant, iar el s-a ridicat, a intins bratele catre mine ca un cersetor lepros si a ramas ridicat cateva secunde, apoi a facut un pas si a cazut in genunchi, acoperit, la picioarele mele.
Mi-a atins un deget soptind.
Mi-am stapanit un tipat. Ca si cum m-ar fi atins o meduza scarboasa, un paianjen infect. Cu manuta lui osoasa, cu unghii negre, lungi si strambe.
Vorbea prea incet. – Cum, ce ai spus?
- Ce ai spus? Sunt mort! – a raspuns.
- Cum?
- Cum? Sunt mort? Sunt mort? Sunt mort? Cum?
- Vorbeste mai tare. Mai tare… te rog…
A tipat, ragusit, fara voce, strident ca o unghie pe tabla. – Sunt mort? Sunt mort? Sunt mort.
Am cautat coarda si m-am ridicat, lovindu-l cu piciorul si facandu-l sa cada la pamant. Dar el continua sa strige. – Sunt mort? Sunt mort. Sunt mort?


Pedalam urmarit de tauni.
Si imi juram ca niciodata, dar niciodata nu ma voi mai intoarce pe colina. Niciodata, puteau sa ma lege, nu voi mai vorbi cu acel nebun.
Cum naiba credea ca e mort?
Nici o persoana vie nu poate sa creada ca e moarta. Cand cineva e mort, e mort. Si sta in paradis. Sau cel mult in infern.
Dar daca avea dreptate?
Daca chiar era mort? Daca il inviasera? Dar cine? Doar Isus Cristos poate sa invie oameni. Nimeni altcineva. Dar cand te trezesti iti mai amintesti ca murisei? Iti amintesti paradisul? Iti amintesti cine erai inainte? Innebunesti fiindca ai creierul putred si incepi sa vorbesti despre ursuletii spalatori.
Nu era geamanul meu si nu era nici macar fratele meu. Si tata nu avea nicio legatura cu el. Felia de friptura nu era acolo. Oala nu era a noastra. Pe a noastra o aruncase mama.
Si cand tata o sa se intoarca o sa ii povestesc totul. Asa ma invatase. Iar el o sa faca ceva.
Aproape ajunsesem la strada cand mi-am amintit de placaj. Fugisem si lasasem din nou groapa descoperita.
Daca se intorcea Felice ar fi inteles imediat ca era cineva care isi bagase nasul unde nu ii fierbea oala. Nu puteam sa o incasez numai fiindca imi era teama de un nebun tinut in lant. Daca Felice descoperea ca fusesem acolo, m-ar fi tras taras de ureche.
Odata eu si Teasta ne urcasem in masina lui Felice. Ne imaginam ca masina lui era o astronava. El conducea, iar eu impuscam martienii. Felice ne inhatase si ne trasese afara, in mijlocul strazii, tarandu-ne de urechi, ca pe iepuri. Plangeam disperati, dar el nu ne slabea. Din fericire iesise mama si il luase la ciomageala.
As fi vrut sa las totul balta, sa alerg acasa si sa ma inchid in camera mea citind revistele, dar m-am intors blestemandu-ma. Norii trecusera si muream de cald. Mi-am scos tricoul si mi l-am innodat pe cap, ca un indian. Am luat o bata. Daca as fi dat de Felice, as fi avut cu ce sa ma apar.

Am incercat sa ma apropii cat mai putin de groapa, dar nu m-am putut abtine sa nu il privesc.
Era in genunchi sub patura, cu bratul intins, in aceeasi pozitie in care il lasasem.
Imi venea sa sar peste placajul acela blestemat si sa il sparg in mii de bucati, dar l-am impins si am acoperit groapa.


Cand am ajuns, mama spala vasele. A aruncat tigaia in spalator. – Ia te uita cine s-a intors!
Era asa de nervoasa ca ii tremura barbia. – Pot sa stiu pe unde umbli? M-ai facut sa mor de teama… Alaltaieri tatal tau te-a iertat. Dar de data asta o sa o incasezi.
Nu am avut timp nici sa ma gandesc la o scuza ca a si inceput sa ma fugareasca. Saream dintr-o parte in alta a bucatariei ca o capra in timp ce sora mea, asezata la masa, ma urmarea cu privirea.
- Unde fugi? Vino-ncoa!
Am sarit peste canapea, am trecut pe sub masa, am topait peste fotoliu, am alunecat pe podea pana in camera mea si m-am ascuns sub pat.
- Iesi afara!
- Nu, ca iau bataie!
- Normal ca iei bataie. Daca iesi singur o sa iei mai putina.
- Nu, nu ies!
- Bine.
Am simtit-o prinzandu-ma de glezna. M-am prins de piciorul patului cu amandoua mainile, dar mama era mai puternica decat Maciste, iar blestematul ala de picior al patului imi aluneca dintre degete. Am slabit stransoarea si m-am trezit la picioarele ei. Am incercat sa ma strecor iarasi sub pat, dar n-am mai avut cum, m-a ridicat de turul pantalonilor si m-a pus sub brat, ca pe o valiza.
Strigam. – Lasa-ma! Te rog! Lasa-ma!
S-a asezat pe canapea, m-a intins pe genunchi, mi-a dat jos pantalonii si chilotii in timp ce behaiam ca un miel, si-a dat parul pe spate si s-a pus sa imi inroseasca fundul.
Mama avea dintotdeauna mainile grele. Loviturile ei erau lente si precise si faceau un zgomot surd, ca batatorul de covoare.
- Te-am cautat peste tot - . Si unu. – Nimeni nu stia nimic. – Si doi. – Ma omori cu zile. Pe unde umbli toata ziua? – Si trei. – Isi inchipuie ca sunt o mama de nimic. – Si patru. - Ca nu sunt in stare sa imi educ copiii.
- Gata! – urlam eu. – Ajunge! Te rog, mama, te rog!
La radio o voce canta. “Cruce. Cruce si desfatare. Desfatarea inimii…”.
Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. Pentru tot restul vietii mele, de cate ori am ascultat “Traviata”, m-am revazut cu fundul in sus, pe genunchii mamei care, asezata pe canapea, ma batea.


- Ce facem? – m-a intrebat Salvatore.
Stateam pe o banca si aruncam cu pietre intr-un boiler aruncat in lanul de grau. Cine il nimerea facea puncte. Ceilalti, in capatul strazii, se jucau de-a v-ati ascunselea.
Batuse vantul, dar acum, la amurg, era zapuseala si la capatul campiei se stransesera cativa nori palizi si obositi.
Am aruncat prea departe. – Nu stiu. Cu bicicleta nu pot sa merg, ma doare fundul. M-a batut mama.
- De ce?
- Ca m-am intors tarziu acasa. Pe tine te bate mama ta?
Salvatore a aruncat si a lovit bolierul. – Punct! Trei la unu - . Apoi a clatinat capul. – Nu. Nu ma bate. E prea grasa.
- Ferice de tine. Mama mea in schimb e puternica si poate sa fuga mai repede decat o bicicleta.
S-a pus pe ras. – Imposibil.
Am luat o piatra mai mica si am aruncat cu putere. De data asta, aproape l-am nimerit. – Iti jur. Odata, la Lucignano, trebuia sa luam autobuzul. Cand am ajuns noi doar ce plecase. Mama a inceput sa fuga asa repede ca l-a ajuns si a inceput sa loveasca cu pumnii in usa. S-au oprit.
- Mama mea, daca se pune sa fuga, moare.
- Asculta, - i-am zis. – Iti amintesti cand domnisoara Destani ne-a spus povestea cu miracolul lui Lazar?
- Da.
- Crezi ca atunci cand a inviat, Lazar stia ca fusese mort?
Salvatore a stat pe ganduri. – Nu. Cred ca se gandea ca fusese bolnav.
- Dar cum reusea sa mearga? Corpul mortilor e tare. Iti amintesti ce rigida era pisica aia moarta pe care am gasit-o.
- Care pisica? – a aruncat si a nimerit din nou boilerul. Avea o tinta infailibila.
- Pisica neagra, langa torent… Iti amintesti?
- Da, imi amintesc. Teasta a taiat-o in doua.
- Daca unul e mort si se trezeste, nu mai merge normal si innebuneste fiindca i-a putrezit creierul si spune lucruri ciudate, nu crezi?
- Cred ca da.
- Crezi ca se poate reinvia un mort sau numai Isus Cristos in persoana poate sa faca asta?
Salvatore s-a scarpinat in cap. – Nu stiu. Matusa mea mi-a spus o poveste adevarata. Ca odata fiul cuiva a fost accidentat de o masina si a murit mutilat. Tatal nu mai reusea sa traiasca, ii era rau, plangea toata ziua, si s-a dus la un vrajitor caruia i-a dat toti banii lui pentru ai reinvia fiul. Magul i-a spus: “Du-te acasa si asteapta. Fiul tau se va intoarce asta-seara”. Tatal s-a pus pe asteptat, dar baiatul nu se intorcea si pana la urma s-a dus sa se culce. Aproape adormise cand a a auzit zgomot de pasi in bucatarie. S-a ridicat fericit si l-a vazut pe fiul lui mutilat, nu avea un brat, avea capul crapat, creierul ii se scurgea si ii spunea ca il uraste ca l-a lasat singur in mijlocul strazii ca sa se duca la femei si ca din cauza lui murise.
- Si atunci?
- Atunci tatal a luat niste benzina si i-a dat foc.
- Bine i-a facut - . Am aruncat si in sfarsit am nimerit. – Punct! Patru la doi.
Salvatore s-a aplecat sa caute o piatra. – A facut bine, da.
- Crezi ca e o poveste adevarata?
- Nu.
- Nici eu nu cred.



M-am trezit fiindca trebuia sa fac pipi. Tata se intorsese. I-am auzit vocea in bucatarie.
Erau mai multi. Discutau, se intrerupeau, se insultau. Tata era foarte nervos.
In seara aceea ne dusesem la culcare imediat dupa cina. Ii tot dadusem tarcoale mamei ca sa facem pace. Ma oferisem sa curat eu cartofii de coaja, dar statuse bosumflata toata dupa-amiaza. La cina ne trantise farfuriile in fata si noi am mancat in tacere, in timp ce ea se foia prin bucatarie si privea spre strada.
Sora mea dormea. M-am asezat in genunchi la fereastra.
Camionul era parcat langa o masina inchisa la culoare si cu botul argintiu. O masina de bogatasi.
Aveam nevoie la baie, dar ca sa ajung pana acolo trebuia sa trec prin bucatarie. Imi era jena de toata lumea de acolo, dar nu mai puteam tine.
M-am ridicat si m-am dus pana la usa. Mi-am imbracat tricoul. Am numarat. – Unu, doi, trei… Patru, cinci si sase - . Si am deschis.



Stateau la masa.
Italo Natale, tatal lui Teasta. Pietro Mura, frizerul. Angela Mura. Felice. Tata. Si un batran pe care nu il mai vazusem. Trebuia sa fie Sergio, amicul lui tata.
Fumau. Aveau fetele rosii si obosite si ochii mici mici.
Masa era plina de sticle goale, scrumiere pline de chistoace, pachete de Nazionali si Milde Sorte, firimituri de paine. Ventilatorul mergea, dar nu se simtea nimic. Miroasea a sos de rosii, sudoare si a fumigena anti-tantari.
Mama facea cafea.
L-am privit pe batranul care scotea o tigara dintr-un pachet de Dunhill.
Am aflat apoi ca se numea Sergio Materia. La vremea aceea avea saizeci si sase de ani si venea de la Roma, unde devenise faimos in urma cu douazeci de ani pentru un jaf armat la o pielarie din Monte Mario si pentru o lovitura la sediul central al Bancii Agricole. La o saptamana dupa jaful armat isi cumparase o rotiserie in Piata Bologna. Voia sa spele banii, dar carabinierii l-au prins chiar in ziua inaugurarii. Facuse puscarie, dar fusese eliberat pentru buna purtare si emigrase in America de Sud.
Sergio Materia era slab. Cu chelie. Deasupra urechilor ii cresteau smocuri galbui si rare pe care le tinea prinse intr-o coada. Avea nasul lung, ochii infundati si o barba alba de cateva zile, care ii ascundea obrajii supti. Sprancenele lungi si blondine pareau smocuri de par lipite pe frunte. Gatul lui era ridat, incretit de parca ar fi fost pus la inalbit. Era imbracat intr-un costum albastru si o camasa de matase maronie. O pereche de ochelari cu rame aurite se odihnea pe chelia lucioasa. Si un lantisor de aur cu un soare rasarea printre perii de pe piept. La mana avea un ceas de aur masiv.
Era manios. – De la inceput ati facut o greseala dupa alta - . Vorbea ciudat. – Iar asta de aici e un bou… - A aratat spre Felice. Il privea cu expresia pe care i-o arunci unui caine tampit. A luat o scobitoare si a inceput sa-si curete dintii galbui.
Felice statea aplecat deasupra mesei si desena cu furculita pe fata de masa. Era leit frate-sau cand il certa mama.
Batranul isi mangaia barba. – V-am spus ca nu ma pot baza pe voi. Nu sunteti buni de nimic. A fost o idee de rahat. Ati facut prostie dupa prostie. Va jucati cu focul - . A aruncat scobitoarea in farfurie. – Sunt un tampit! Stau aici sa pierd timpul… Daca lucrurile ar fi mers cum planuisem, acum trebuia sa fiu in Brazilia si nu in locul asta de rahat.
Tata a incercat sa riposteze. – Sergio, asculta… Linisteste-te… Lucrurile nu sunt inca…
Dar batranul l-a pus la punct. – Care naiba de lucruri? Stai in banca ta ca esti mai rau decat ceilalti. Si stii de ce? Fiindca nu iti dai seama. Nu esti capabil. Totul merge bine, sigur, insiri o tampenie dupa alta. Esti un imbecil.
Tata a incercat sa raspunda, apoi a inghitit in sec si a plecat privirile.
Il facuse imbecil.
Parca ma injunghiase cineva. Nimeni nu ii mai vorbise asa tatei. Tata era seful in Acqua Traverse. Si batranul ala imputit, venit de cine stie unde, il jignea in fata tuturor.
De ce tata nu il gonea?
Dintr-o data toata lumea a tacut. Stateau muti, in timp ce batranul a reinceput sa isi curete dintii si sa priveasca lampadarul.
Batranul era ca un imparat. Cand imparatul e negru de furie, ceilalti trebuie sa stea linistiti. Inclusiv tata.
- Telejurnalul! Incepe telejurnalul, - a zis tatal Barbarei agitandu-se pe scaun. – Incepe!
- Da-l mai tare! Teresa, da-l mai tare! Si stinge lumina - , i-a zis tata mamei.
La noi in casa se stingea mereu lumina cand se privea la televizor. Era obligatoriu. Mama s-a precipitat spre controlul volumului si spre intrerupator.
Camera cazuse in penumbra. Toti s-au intors spre televizor. Ca si cum ar fi jucat Italia.
Ascuns dupa usa, i-am vazut pe toti transformandu-se in siluete intunecate colorate cu albastrul ecranului.
Jurnalistul vorbea despre o ciocnire intre doua trenuri in apropiere de Florenta, soldata cu morti, dar nimanui nu ii pasa.
Mama punea zahar in cafea. Si ceilalti ii spuneau: - Mie unul, mie doua, mie fara.
Mama Barbarei a zis: - Poate nu o sa vorbeasca. Ieri nu au vorbit. Poate nu mai intereseaza.
- Taci din gura! - a rabufnit batranul.
Era momentul perfect sa ma duc sa fac pipi. Era de ajuns sa ajung in camera alor mei. De acolo intram in baie si faceam pe intuneric.
Mi-am inchipuit ca eram o pantera neagra. Am iesit din camera in patru labe. Mai aveam cativa metri si scapam cand tatal lui Teasta s-a ridicat de pe canapea si mi-a aparut inainte.
M-am lipit de podea. Italo Natale si-a luat tigarile de pe masa si s-a intors sa se aseze pe canapea. Am rasuflat usurat si am reinceput inaintarea. Usa era asa aproape, mai aveam putin si reuseam. Incepeam sa ma relaxez cand toti au inceput sa tipe deodata: - Iata! Iata! – Liniste! – Taceti!
Mi-am lungit gatul de dupa canapea si era cat pe aici sa lesin.
In spatele jurnalistului era fotografia baietelului.
Baietelul din groapa.
Era blond. Spalat, pieptanat, frumos, cu o camasa cadrilata, suradea si strangea in maini locomotiva unui trenulet electric.
Jurnalistul a continuat. – Micutul Filippo Carducci, fiul industriasului lombard Giovanni Carducci, rapit acum doua saptamani la Pavia, este cautat in continuare. Carabinierii si anchetatorii urmaresc o noua pista, care ar putea…
Nu am mai auzit nimic.
Urlau. Tata si batranul s-au ridicat in picioare.
Copilul se numea Filippo. Filippo Carducci.
- Transmitem acum un apel al doamnei Luisa Craducci, inregistrat in dimineata aceasta.
- Si acum ce naiba vrea nenorocita asta? – a zis tata.
- Tarfa! Tarfa urata! – a marait din spate Felice.
Tatal lui i-a tras una. – Stati linistiti!
S-a bagat si mama Barbarei. – Cretinule!
- La naiba! Ajunge! – a strigat batranul. – Vreau sa aud.
A aparut o doamna. Eleganta. Blonda. Nu era nici batrana, nici tanara, dar era frumoasa. Era asezata pe un fotoliu de piele intr-o incapere ticsita cu carti. Avea ochii inlacrimati. Isi tinea strans mainile de parca ar fi vrut sa-i fuga. A tras de nas si a spus privindu-ne in ochi: - Sunt mama lui Filippo Carducci. Ma adresez sechestratorilor fiului meu. E un copil bun, educat si foarte timid. Va implor sa va purtati bine cu el. Sunt sigura ca intelegeti iubirea si compasiunea. Chiar daca nu aveti copii cred ca va imaginati cum este sa va fie luat. Rascumpararea pe care ati cerut-o este foarte mare, dar eu si sotul meu suntem dispusi sa va dam tot ceea ce avem pentru a-l avea din nou pe Filippo cu noi. Ati amenintat ca o sa ii taiati o ureche. Va rog, va implor sa nu faceti asta… - Si-a sters ochii, a oftat si a continuat. – Facem tot ce se poate. Va rog. Dumnezeu nu va va uita daca veti sti sa fiti milostivi. Spuneti-i lui Filippo ca mama si tatal lui nu l-au uitat si ca il iubesc.
Tata a facut cu degetele semnul de foarfeca. – Ii taiem amandoua urechile. Amandoua.
Batranul a adaugat: - Asa, scroafa, invata sa vorbesti la televizor.
Si au reinceput toti sa urle.


M-am strecurat in camera mea, am inchis usa, m-am suit la fereastra si am facut pipi afara.
Asadar tata impreuna cu ceilalti il luasera pe baietel de langa doamna de la televizor.
Urina se scurgea pe capota camionului si picaturile straluceau in lumina de la stalp.
“Ai grija, Michele, sa nu iesi niciodata singur noaptea”, imi zicea mereu mama. “Cand e intuneric, iese omul negru si ia copiii si ii vinde la tigani”.
Tata era omul negru.
Ziua era bun, dar noaptea devenea rau.
Toti ceilalti erau tigani. Tigani travestiti. Si batranul acela era regele tiganilor, iar tata era sclavul lui. Mama insa nu.
Imi imaginasem ca tiganii erau un fel de pitici foarte rapizi, cu urechi de vulpe si picioare de gaina. Dar erau persoane normale.
De ce nu il duceau inapoi? Ce faceau cu un copil nebun? Mamei lui Filippo ii era foarte greu, se vedea. Daca vorbea la televizor era clar ca ii pasa foarte mult de fiul ei.
- Ce faci? – am tresarit, m-am intors si era cat pe-aici sa fac in pat.
Se trezise Maria.
Mi-am bagat cocoselul la loc in chiloti.
- Nimic.
- Faceai pipi, te-am vazut.
- Aveam nevoie rau.
- Ce se intampla dincolo?
Daca ii spuneam Mariei ca tata e omul negru poate ar fi innebunit. Am ridicat din umeri.
- Nimic.
- Si de ce se cearta?
- Asa.
- Cum asa?
Am riscat. – Joaca la tombola.
- La tombola?
- Da. Se cearta care sa extraga numerele.
- Si cine castiga?
- Sergio, prietenul lui tata.
- A venit?
- Da.
- Si cum este?
- Batran. Haide, culca-te.
- Nu reusesc. E prea cald. E galagie. Cand pleaca?
Dincolo continuau sa tipe.
Am coborat de la geam. – Nu stiu.
- Michele, imi spui o poveste, poate asa adorm?
Tata ne povestea intamplarile lui Agnolotto in Africa. Agnolotto era un catelus de la oras care se ascunsese intr-o valiza si ajunsese din greseala in Africa, printre lei si elefanti. Ne placea mult povestea asta. Agnolotto reusise sa faca fata si sacalilor. Si era prieten cu o marmota. De obicei, cand se intorcea acasa, tata ne povestea o noua intamplare.
Era prima data cand Maria ma ruga sa ii spun o poveste, ma simteam onorat. Problema era ca nu stiam. – Stii ce? Nu stiu povesti, - a trebuit sa recunosc.
- Nu e adevarat. Stii.
- Pe care o stiu?
- Iti amintesti povestea pe care ne-a povestit-o mai demult mama Barbarei? Aceea cu Pierino Pierone?
- Ah, da!
- Mi-o spui?
- Da, doar ca nu mi-o amintesc asa de bine.
- Ti-ar placea sa mi-o povestesti in cort?
- Da - . Asa macar nu mai auzeam strigatele din bucatarie. M-am bagat in patul sorei mele si ne-am tras deasupra capului patura.
- Incepe! – mi-a soptit la ureche.
- Asadar, era odata Pierino Pierone care se catara mereu in copaci ca sa manance fructe. Intr-o zi statea intr-un copac cand a aparut vrajitoarea Bistrega. Si a zis: “Pierino Pierone, da-mi o para ca am o foame de lup”. Si Pierino Pierone i-a aruncat o para.
M-a intrerupt. – Nu mi-ai spus cum arata vrajitoarea.
- Asa e. E foarte urata. Nu are par. Are coada de cal si nasul foarte mare. E inalta si mananca copii. Si sotul ei e omul negru…
In timp ce povesteam, mi-l imaginam pe tata taind urechile baietelului si punandu-le in buzunar. Apoi le atarna de oglinda retrovizoare a camionului, in locul coditei de iepure.
- Nu e adevarat. Nu e casatorita. Povesteste cum trebuie. Stiu povestea.
- Pierino Pierone i-a aruncat o para care a cazut intr-o balega.
Maria s-a pus pe ras. Chestiile cu caca o distrau foarte mult.
- Vrajitoarea a zis din nou: “Pierino Pierone, da-mi o para ca am o foame de lup”. “Ia-o pe asta!” Si i-a aruncat para in pipi de vaca. Si a murdarit-o toata.
Alte rasete.
- Vrajitoarea l-a rugat din nou. Si el i-a aruncat alta para, in voma de vaca.
Mi-a tras un ghiont. – Nu e asa. Nu merge. Nu te mai prosti.
Cu sora-mea nu puteam sa fac nicio modificare in poveste. – Asadar…
Dar ce faceau acolo? Sparsesera o farfurie. Am ridicat vocea. – Atunci Pierino Pierone a coborat din copac si i-a dat o para. Vrajitoarea l-a prins, l-a bagat intr-un sac si l-a pus in spinare. Si cum Pierino Pierone manca ardei iuti, care sunt grei, vrajitoarei ii era greu sa il care si trebuia sa se opreasca din cinci in cinci minute si la un moment dat i-a venit sa faca pipi si a lasat sacul jos si s-a dus dupa un copac. Pierino Pierone a rupt cu dintii legatura sacului, a iesit afara si a bagat in locul lui un ursulet spalator…
- Un ursulet spalator?
Spusesem intentionat asa, sa vad daca Maria auzise de ei.
- Da, un ursulet spalator.
- Ce sunt?
- Sunt niste ursuleti care, daca le lasi rufele langa apa, ei vin si le spala.
- Si unde stau?
- In Nord.
- Si apoi? – Maria stia ca Perino Pierone pusese in sac un pietroi, dar nu a zis nimic.
- Vrajitoarea Bistrega a luat sacul si l-a pus in spinare si cand a ajuns acasa i-a spus fiicei ei: “Margherita Margheritone, coboara si deschide usa si pregateste oala sa il fierbem pe Perino Pierone”. Margherita Margheritone a pus oala pe foc, iar vrajitoarea a varsat sacul si a iesit ursuletul spalator, care a inceput sa le muste pe amandoua, apoi a iesit in curte si a mancat toata gainile si a imprastiat tot gunoiul. Vrajitoarea s-a maniat foarte rau si a plecat sa il caute pe Perino Pierone. L-a gasit si l-a bagat in sac si nu s-a mai oprit nicaieri. Cand a ajuns acasa i-a spus Margheritei Margheritone: “Ia-l si inchide-l in pivnita sa il mancam maine…”
M-am oprit.
Maria adormise si nici povestea nu prea era frumoasa.