3.

M-am trezit de dimineata linistit, nu visasem nimic urat. Am mai ramas putin in pat, cu ochii inchisi, ca sa ascult pasarelele. Apoi mi-a revenit in minte copilul care se ridica si isi intindea bratele.
- Ajutor! – am zis.
Ce prost am fost! De asta se ridicase. Imi cerea ajutorul si eu fugisem.
Am iesit din camera in chiloti. Tata insuruba masina de facut cafea. Tatal Barbarei era asezat la masa.
- Buna dimineata, - a zis tata. Nu mai era suparat.
- Buna, Michele, - a zis tatal Barbarei. - Ce faci?
- Bine.
Pietro Mura era un barbat scund si indesat, avea o pereche de mustati negre care ii acopereau gura si un cap mare, patrat. Era imbracat intr-un costum negru cu dungulite albe, cu o flanela pe dedesubt. Fusese ani la rand frizer la Lucignano, dar afacerile nu ii mersesera niciodata bine si cand se deschisese un salon nou de manichiura si cu tunsori moderne a inchis pravalia, iar acum se facuse taran. Dar la Acqua Traverse continuau sa ii spuna frizerul.
Daca voiai sa te tunzi, te duceai la el acasa. Te aseza in bucatarie, la lumina, langa colivia cu sticleti, deschidea un sertar si scotea o bucata de stofa impaturita in care tinea pieptenele si foarfecele unse bine.
Pietro Mura avea degetele groase si scurte ca tigarile de foi toscane, incat de abia ii intrau in manerele foarfecelor, si inainte de a incepe sa taie desfacea lamele si ti le trecea pe deasupra capului, inainte si inapoi, ca un ghicitor. Spunea ca in felul acela putea sa iti auda gandurile, daca erau bune sau rele.
Iar eu, cand facea asa, incercam sa ma gandesc numai la lucruri frumoase, ca inghetata, stelele cazatoare sau la cat de mult o iubeam pe mama.
M-a privit si mi-a zis: - Ti-ai lasat plete?
Am dat din cap ca nu.
Tata a pus cafeaua in cestile bune.
- Ieri m-a suparat. Daca o sa mai continue asa, il trimit la manastire.
Frizerul m-a intrebat: - Stii cum sunt tunsi calugarii?
- Cu gaura in mijloc.
- Bravo. Atunci trebuie sa fi ascultator.
- Haide, imbraca-te si treci la masa, - mi-a zis tata. – Mama ti-a lasat paine si lapte.
- Unde s-a dus?
- La Lucignano. La piata.
- Tata, trebuie sa iti spun ceva. Ceva important.
Si-a pus haina. – Imi spui asta-seara. Acum o sa ies. Trezeste-o pe sora ta si incalzeste laptele - . Dintr-o sorbitura si-a terminat cafeaua.
Frizerul a baut-o pe a lui si au iesit amandoi din casa.
Dupa ce i-am pregatit micul dejun Mariei am coborat in strada.
Teasta si ceilalti jucau fotbal in soare.
Togo, un metis alb cu negru, fugea dupa minge printre picioarele tuturor.
Togo aparuse la Acqua Traverse la inceputul verii si fusese adoptat de toata lumea. Isi facuse culcusul in magazia tatalui lui Teasta. Toti ii dadeau resturile de mancare si devenise un grasan cu burta umflata ca toba. Era un catel bun, cand il mangaiai sau il luai in casa se emotiona si se ghemuia si facea pipi.
- Treci in poarta, - mi-a strigat Salvatore.
M-am asezat acolo. Nimanui nu ii placea sa faca pe portarul. Mie insa da. Poate fiindca eram mai priceput cu mainile decat cu picioarele. Imi placea sa sar, sa ma ghemuiesc, sa ma rostogolesc prin praf. Sa apar loviturile de pedeapsa.
Ceilalti insa voiau doar sa dea gol.
In dimineata aceea am luat o groaza de goluri. Mingea imi scapa sau ajungeam prea tarziu la ea. Eram distrat.
Salvatore a venit langa mine. – Michele, ce ai?
- Ce am?
- Joci foarte prost.
Mi-am scuipat in palme, am intins bratele si picioarele si am micsorat ochii ca Zoff.
- Acum o sa apar. Apar tot.
Teasta l-a demarcat pe Remo si a sutat intins pe centru. O minge puternica, dar nu dificila, dintre cele care pot fi respinse cu pumnul sau parate pe burta. Am incercat sa o prind, dar mi-a sarit din maini.
- Gol! – a urla Teasta, si a ridicat un pumn in aer ca si cum ar fi inscris contra lui Juventus.
Colina ma chema. Puteam sa ma duc. Tata si mama nu erau. Era de ajuns sa ma intorc inainte de pranz.
- Nu am chef sa joc, - am spus si am plecat.
Salvatore m-a ajuns din urma. – Unde te duci?
- Nicaieri.
- Facem o plimbare?
- Mai tarziu. Acum am ceva de facut.



Fugisem si lasasem totul asa.
Placajul aruncat intr-o parte impreuna cu salteaua, groapa descoperita si funia atarnand inauntru.
Daca paznicii gropii venisera, vazusera ca secretul lor fusese descoperit si urmau sa mi-o plateasca.
Si daca nu mai era?
Trebuia sa imi fac curaj sa privesc.
M-am uitat.
Era infasurat in patura.
Mi-am dres vocea. – Salutare… Salutare … Salutare… Sunt baiatul de ieri. Am coborat, iti amintesti?
Niciun raspuns.
- Ma auzi? Esti surd? – Era o intrebare stupida. – Esti bolnav? Esti viu?
Si-a indoit bratul, a ridicat mana si a soptit ceva.
- Cum? Nu am inteles.
- Apa.
- Apa? Ti-e sete?
A ridicat bratul.
- Asteapta.
De unde sa gasesc apa? Erau doua galeti de vopsea, dar erau goale. In spalator ramasese putina apa, dar era verde si misuna de larve de tantari.
Mi-am amintit ca atunci cand intrasem in casa ca sa iau funia vazusem un bidon plin cu apa.
- Ma intorc imediat, - i-am spus, si m-am strecurat prin ferestruica de deasupra usii.
Bidonul era plin pe jumatate, dar apa era limpede si nu mirosea urat. Parea buna.
Intr-un ungher intunecat, pe o scandura de lemn, erau borcane, mucuri de lumanare, o oala si sticle goale. Am luat una, am facut doi pasi si m-am oprit. M-am intors si am luat oala.
Era o oala joasa, smaltuita in alb, cu marginea si manerele albastre, iar in jurul ei erau desenate mere rosii. Era la fel cu cea pe care o aveam noi acasa. Pe a noastra o cumparasem impreuna cu mama de la Lucignano, o alesese Maria dintr-o gramada de oale de pe o masa fiindca ii placeau merele.
Asta parea mai veche. Nu fusese spalata bine, pe fund mai erau resturi lipite. Am atins cu degetul si am mirosit.
Sos de rosii.
Am pus-o la loc, am umplut sticla cu apa si am astupat-o cu un dop de pluta, am luat cosul si am iesit afara.
Am prins funia, am legat de ea cosul si am pus inauntru sticla.
- O cobor, - am spus. Ia-o!
Cu patura in spinare, clatinandu-se, a cautat sticla in cos, a destupat-o si a golit-o intr-o oala fara sa verse nici macar o picatura, apoi a pus-o la loc in cos si a tras de funie.
Ca pe un lucru pe care il facea mereu, in fiecare zi. Ca si cum nu as fi inteles, a mai tras inca o data de funie si a mormait ceva suparat.
Abia am tras cosul sus, ca si-a plecat capul si, fara sa ridice oala, a inceput sa bea in patru labe, ca un caine. Dupa ce a terminat, s-a cuibarit intr-o parte si nu s-a mai miscat.
Era tarziu.
- Atunci… La revedere - . Am acoperit groapa si am plecat.



In timp ce pedalam catre Acqua Traverse, ma gandeam la oala pe care o gasisem in casa.
Mi se parea ciudat ca era la fel ca a noastra. Nu stiu, probabil din cauza ca Maria o alesese pe aceea dintre atatea altele. Ca si cum ar fi fost deosebita, cea mai frumoasa, cu merele acelea rosii.
Am ajuns acasa la timp pentru pranz.
- Repede, du-te sa te speli pe maini, a zis tata. Era asezat la masa langa sora mea. Asteptau ca mama sa scurga macaroanele.
Am fugit in baie si mi-am frecat mainile cu sapun, mi-am facut cararea la dreapta si am ajuns la masa in timp ce mama umplea farfuriile cu paste.
Nu folosea oala cu mere. Am privit si la vasele puse la uscat, dar nici acolo nu am vazut-o. Trebuia sa fie in bufet.
- In doua zile o sa vina sa stea aici cineva, - a zis tata cu gura plina. – Trebuie sa fiti cuminti. Fara plansete si urlete. Sa nu ma faceti de ras.
Am intrebat: - Cine e persoana asta?
Si-a turnat un pahar cu vin. – E un prieten de-al meu.
- Cum il cheama? - a intrebat sora mea.
- Sergio.
- Sergio, - a repetat Maria. – Ce nume caraghios.
Era prima data cand venea cineva sa stea la noi. De Craciun veneau unchiul si matusa, dar nu ramaneau sa doarma aproape niciodata. Nu aveau unde. Am intrebat: - Si cat o sa stea?
Tata si-a umplut din nou farfuria. – Putin.
Mama ne-a pus in farfurie feliile de carne.
Era miercuri. Miercurea mancam friptura.
Friptura care face bine si care mie si sorei mele ne facea greata. Eu reuseam, cu mare efort, sa o dovedesc, dar sora mea nu. Maria putea sa o mestece ore intregi, pana cand devenea o minge alba, dura, care i se umfla in gura. Si cand nu mai putea, o lipea sub masa. Acolo carnea se strica. Mama nu isi dadea seama. – De unde vine mirosul asta? Ce sa fie? – Pana cand, intr-o zi, a scos sertarul cu tacamuri si a descoperit sub masa toate mingiutele acelea oribile, lipite de scanduri ca niste stupi.
Dar acum smecheria fusese descoperita.
Maria a inceput sa se planga. – Nu o vreau! Nu imi place!
Mama s-a enervat imediat. – Maria, mananc-o!
- Nu pot. Imi da dureri de cap, - a zis sora mea ca si cum i-ar fi oferit venin.
Mama i-a tras o palma si Maria a inceput sa se smiorcaie.
O sa o trimita in pat, mi-am zis.
In schimb tata a luat farfuria si a privit-o pe mama in ochi: - Las-o in pace, Teresa. Nu mananca. Ai rabdare. Pune-o deoparte.



Dupa masa, parintii mei s-au dus sa se odihneasca. In casa era cald ca intr-un cuptor, dar ei reuseau sa doarma.
Era momentul perfect pentru a cauta oala. Am deschis bufetul si am cautat printre vase. Am privit si in sertarul in care tineau lucrurile pe care nu le mai foloseam. Am iesit afara si m-am dus in spatele casei unde erau spalatorul, gradina si firul cu rufele intinse. Cateodata mama spala aici vasele si le lasa sa se usuce la soare.
Nimic. Oala cu mere disparuse.


Stateam sub bolta de vita-de-vie sa jucam carti asteptand ca soarele sa mai coboare ca sa facem o partida de fotbal, cand l-am vazut pe tata coborand scarile cu pantalonii buni si cu camasa curata. In mana tinea o geanta albastra pe care nu o mai vazusem.
Eu si Maria ne-am ridicat si l-am ajuns din urma in timp ce urca in camion.
- Tata, tata, unde te duci? Pleci? – l-am intrebat lipit de usa.
- Putem sa venim cu tine? – a implorat sora mea.
O plimbare frumoasa cu camionul ne-ar fi placut intr-adevar. Ne aminteam amandoi cand ne dusese sa mancam pateuri si prajituri cu crema.
A pornit motorul. – Imi pare rau, copii. Astazi nu se poate.
Am incercat sa ma strecor in masina. – Dar ai spus ca nu mai pleci, ca ramai acasa…
- Ma intorc repede. Maine sau poimaine. Coborati, haide. – Se grabea. Nu avea chef sa stea la discutii.
Sora mea a mai incercat un pic sa insiste. Eu nu, nu mai era nimic de facut.
L-am privit indepartandu-se intr-un nor de praf, la volanul camionului lui verde.


M-am trezit in timpul notii.
Si nu din cauza unui vis. Din cauza unui zgomot.
Am ramas asa, cu ochii inchisi, sa ascult.
Mi se parea ca sunt la mare. O auzeam. Doar ca era o mare de fiare, buloane, suruburi si cuie, care atingea usor marginile unei plaje. Unde lente de fiare se spargeau in valuri greoaie care acopereau si descopereau malurile.
La acest sunet se adaugau urletele si schelelaiturile disperate ale unei haite de caini, un cor lugubru si disonant care nu atenua zanganitul fierului, ci il amplifica.
Am privit pe fereastra. O seceratoare inainta huruind pe culmea unei coline scaldate de razele lunii. Semana cu o lacusta gigantica de metal, cu doi ochi mici, rotunzi si luminosi si o gura mare din lame si colti. O insecta mecanica care devora grau si facea caca din paie. Lucra noaptea fiindca ziua era prea cald. Ea facea zgomotele acelea.
Urletele stiam de unde veneau.
De la canisa tatalui lui Teasta. Italo Natale construise in spatele casei o baraca de tabla unde tinea inchisi cainii de vanatoare. Stateau mereu inauntru, vara sau iarna, in spatele unei plase metalice. Cand dimineata tata lui Teasta le dadea sa manance incepeau sa latre.
In noaptea aceea, cine stie de ce, incepusera sa urle cu totii.
Am privit catre colina.
Tata era acolo. Dusese friptura sorei mele baiatului si de aceea se prefacuse ca pleaca si de aceea avea o geanta, pentru ca sa o ascunda inauntru.
Inainte de cina deschisesem frigiderul si bucata de carne nu mai era.
- Mama, unde e friptura?
Ma privise uluita. – Acum iti place carnea?
- Da.
- Nu mai e. A mancat-o tata.
Nu era adevarat. O luase pentru baiat.
Pentru ca baiatul era fratele meu.
Ca Nunzio Scardaccione, fratele mai mare al lui Salvatore. Nunzio nu era un nebun rau, dar eu nu puteam sa il privesc. Imi era frica sa nu iau nebunia lui. Nunzio isi smulgea firele de par cu mana si le manca. Avea in cap numai goluri si cruste si facea bale. Mama lui ii pusese o caciula si manusi ca sa nu isi mai smulga parul, dar incepuse sa isi muste bratele la sange. In cele din urma il luasera si il dusesera la ospiciu. Eu ma bucurasem.
Poate ca baietelul din groapa era fratele meu si se nascuse nebun ca Nunzio si tata il ascunsese acolo, sa nu ne speriem eu si sora mea. Sa nu se sperie copiii din Acqua Traverse.
Poate eu si el eram gemeni. Eram la fel de inalti si parea ca avem aceeasi varsta.
Dupa ce ne nascusem, mama ne luase pe amandoi din leagan, se asezase pe un scaun si ne daduse fiecaruia un san sa ne alapteze. Eu incepusem sa sug dar el, in schimb, ii muscase sfarcul, incercase sa i-l smulga, lapte amestecat cu sange curgea din san, iar mama incepuse sa urle: - E nebun! E nebun! Du-l de aici! Omoara-l ca e nebun!
Tata il bagase intr-un sac si il dusese pe colina sa il omoare, il pusese pe pamant, printre spicele de grau si trebuia sa il injunghie, dar nu o facuse, era tot fiul lui, si atunci sapase o groapa, il legase inauntrul ei si il crescuse.
Mama nu stia ca e viu.
Eu in schimb da.