6.

Cand m-am trezit batranul nu mai era. Lasase patul desfacut, un pachet de Dunhill mototolit pe pervaz, chilotii pe jos si o sticla de apa pe jumatate goala.
Era cald. Cicalele cantau.
M-am ridicat si m-am uitat in bucatarie. Mama calca si asculta la radio. Maria se juca pe jos. Am inchis usa.
Valiza batranului era pe pat. Am deschis-o si am privit inauntru.
Haine. O sticluta cu parfum. O sticla de coniac. Un cartus de tigarete. O cutie cu un teanc de fotografii. Prima era cu un baiat inalt si slab, imbracat in salopeta albastra de mecanic. Suradea. Semana cu batranul. Francesco, cel care se aruncase in gol cu cocoselul pe afara.
In cutie erau si cateva decupaje din ziare. Vorbeau despre moartea lui Francesco. Era si o poza cu sotia lui. Parea o balerina de la TV. Am gasit si un caiet de scoala liniat, cu coperta de plastic colorata. L-am deschis. Pe prima pagina era scris: acest caiet apartine lui Filippo Carducci. Clasa a patra C.
Primele pagini erau rupte. L-am rasfoit. Erau cateva dictari, niste rezumate si o tema.

Povesteste cum ti-ai petrecut duminica.

Duminica s-a intors tata. Tatal meu locuieste adesea in America si se intoarce din cand in cand. Are o vila cu piscina si trambulina si sunt si ursuleti spalatori. Traiesc in gradina. Trebuie sa ma duc si eu acolo. Tata sta in America din cauza serviciului si cand se intoarce imi aduce mereu cadouri. De data asta mi-a adus un fel de rachete de tenis care se pun in picioare si cu care se poate merge pe zapada. Fara ele te poti afunda si chiar muri. Cand o sa ma duc la munte va trebui sa le folosesc ca sa merg pe zapada. Tata mi-a spus ca rachetele acestea sunt folosite de eschimosi. Eschimosii locuiesc pe gheata, la Polul Nord, si au si case de gheata. Inauntru nu au frigider pentru ca nu le-ar folosi la nimic. Mananca multe foci si cateodata si pinguini. Mi-a spus ca intr-o zi o sa ma duca acolo. L-am intrebat daca putem sa il luam si pe Peppino cu noi. Peppino este gradinarul nostru care trebuie sa taie toate plantele si cand e iarna trebuie sa adune toate frunzele de pe pajiste. Peppino are cel putin o suta de ani si cum vede o planta o taie. Se oboseste rau si seara isi baga picioarele in apa calda. Daca vine cu noi la Polul Nord nu trebuie sa faca nimic, acolo nu sunt plante, e doar zapada, si poate sa se odihneasca. Tata a zis ca trebuie sa se mai gandeasca daca poate sa vina si Peppino cu noi. Dupa ce am fost la aeroport am mers sa mancam la restaurant, eu, mama si tata. Ei au vorbit despre unde trebuie sa fac eu scoala medie. Daca trebuie sa raman la Pavia sau sa ma duc in America. Eu nu am zis nimic, dar prefer Pavia, unde se duc toti colegii mei. In America pot sa ma joc cu ursuletii spalatori. Dupa pranz ne-am intors acasa, am mancat din nou si apoi m-am dus la culcare. Asta am facut duminica. Temele le facusem de sambata.

Am inchis caietul lui Filippo si l-am bagat la loc in cutie.
Pe fundul valizei era un prosop facut sul. L-am desfacut si inauntru era un pistol. L-am privit inmarmurit. Era mare, avea tragaciul de lemn si era negru. L-am ridicat. Era foarte greu. Poate era incarcat. L-am pus la loc.



“Urmarind o libelula pe pajiste, intr-o zi cand o rupsesem cu trecutul”, se auzea cantand la radio.
Mama dansa si canta calcand rufele. – “Cand credeam ca am izbutit, am cazut din nou”.
Era binedispusa. In ultima saptamana fusese mai rau decat un caine turbat, iar acum canta bucuroasa, cu vocea ei aspra, aproape masculina. –
Am iesit din camera mea incheindu-mi nasturii pantalonilor scurti. Mama mi-a surus. – Ia uite-l! Baiatul care nu voia sa doarma cu musafirii… Buna dimineata! Vino sa imi dai un sarut. Dar unul mare. Vreau sa vad cat de mare poti sa mi-l dai.
- Ma prinzi?
- Da. Te prind.
Mi-am luat avant si i-am sarit in brate si ea m-a prins si mi-a tras o pupatura pe obraz. Apoi m-a strans in brate si a inceput sa ma invarteasca. Eu i-am dat in schimb o gramada de pupicuri.
- Vreau si eu! Vreau si eu! – a strigat Maria. A aruncat papusile si s-a prins de noi.
- E randul meu acum. Sterge-o, - i-am zis.
- Michele, nu fii asa - . Mama a luat-o si pe Maria in brate. – Amandoi! – Si a inceput sa se invarteasca prin camera cantand foarte tare. – “Magazinul care are atatea case, unele negre, unele rosii, altele galbene…”
De la un capat la altul al bucatariei. Pana cand ne-am prabusit pe canapea.
- Acultati… Inima. Acultati inima… mamei… voastre… o sa moara… - De abia mai putea respira. I-am pus mana pe piept, dedesubt parca batea o toba.
Am ramas unii langa altii, aruncati printre perne. Apoi mama si-a aranjat parul si m-a intrebat: - Deci Sergio nu te-a mancat in noaptea asta?
- Nu.
- Te-a lasat sa dormi?
- Da.
- Sforaia?
- Da.
- Cum sforaia? Arata –mi.
Am incercat sa il imit.
- E un adevarat porc! Asa fac porcii. Maria, arata-ne cum sforaie tata.
Si Maria l-a imitat pe tata.
- Nu sunteti in stare. Va arat eu cum sforaie tata.
Il imita perfect. Cu suierat.
Am ras in hohote.
S-a ridicat si si-a aranjat rochia. – Iti incalzesc laptele.
Am intrebat-o: - Tata unde e?
- A plecat cu Sergio… A zis ca saptamana viitoare ne duce la mare. Si o sa mergem si la restaurant sa mancam scoici.
Eu si Maria am inceput sa topaim pe canapea. – La mare! La mare! Sa mancam scoici!
Mama a privit pe fereastra si apoi a tras jaluzelele. – Sa speram ca asa o sa fie.
M-am asezat sa mananc. Aveam pandispan. Am mancat doua felii inmuiate in lapte. Apoi a mai taiat una pe ascuns, am infasurat-o in servetel si am ascuns-o in buzunar.
Filippo o sa se bucure foarte mult.
Mama a strans masa. – Cand termini du-i prajitura asta lui Salvatore.
Mama se pricepea sa gateasca. Si cand facea prajituri sau macaroane la cuptor sau paine, facea mereu mai multe si le vindea mamei lui Salvatore.
M-am spalat pe dinti, mi-am pus tricoul cu jocurile olimpice si am plecat sa duc prajitura.



Nu era pic de vant. Soarele se revarsa peste acoperisurile caselor.
Maria se asezase pe scari cu papusile ei Barbie, intr-un colt umbrit. – Tu stii sa faci o casa pentru papusi?
- Cum sa nu - . Nu mai incercasem niciodata, dar nu avea cum sa fie greu. – In camion la tata e o cutie mare. Putem sa o taiem si sa facem din ea o casa. Apoi sa o coloram. Acum insa nu am timp. Trebuie sa ma duc la Salvatore - . Am coborat in strada.
Nu era nimeni. Doar cateva gaini care scurmau in pamant si randunelele care se strecurau pe sub acoperisuri.
Dinspre magazie se auzeau niste zgomote. M-am apropiat. Masina lui Felice avea capota ridicata si era inclinata intr-o parte. De sub ea ieseau doua tentacule negre.
Cand Felice statea la Aqua Traverse isi facea mereu de lucru cu masina. O spala. O ungea. O scutura de praf. Desenase deasupra ei o dara groasa neagra, ca acelea de pe masinile de politie americane. Demonta motorul si apoi nu mai reusea sa il puna la loc sau pierdea vreun surub si atunci ne obliga sa ne ducem pana la Lucignano sa cumparam altul.
- Michele! Michele, vino incoace! – a urlat Felice de sub masina.
M-am oprit. – Ce vrei?
- Ajuta-ma.
- Nu pot. Trebuie sa fac ceva pentru mama. – Voiam sa las prajitura mamei lui Salvatore, sa sar pe bicicleta si sa trag o fuga la Filippo.
- Vino incoace.
- Nu pot… Am ceva de facut.
A marait. – Daca nu vii incoace, te omor…
- Ce vrei?
- Am ramas blocat. Nu pot sa ma mai misc. S-a desprins o roata in timp ce stateam aici dedesubt, fir-ar sa fie! Stau aici de o jumatate de ora!
Am privit sub capota, ii vedeam sub motor fata neagra de unsori si ochii rosii si disperati. – Ma duc sa il chem pe tatal tau?
Tatal lui Felice fusese mecanic din tinerete. Si cand Felice umbla la masina se enerva foarte rau.
- Esti nebun? O sa ma bata la cap… Ajuta-ma.
Puteam sa plec si sa il las acolo. M-am uitat in jur.
- Nici sa nu-ti treaca prin minte… Pana la urma tot o sa ies de aici si cand o sa ies de aici te sparg in bataie. Nu o sa mai ramana dupa tine decat un mormant unde o sa se duca ai tai cu flori, - mi-a zis Felice.
- Ce trebuie sa fac?
- Ia cricul din masina si pune-l langa roata.
L-am pus si am inceput sa invart manivela. Incet, masina s-a ridicat.
Felice scotea mugete de bucurie. – Asa. Asa, mai am un pic si ies. Bravo!
S-a strecurat de sub ea. Avea camasa plina de pete negre de ulei. Si-a trecut mana prin par. – Credeam ca o sa mor. Mi-am distrus spatele. Totul din cauza romanului aluia imputit! – A inceput sa faca flotari injurand.
- Batranul?
- Da, il urasc - . S-a ridicat in picioare si a luat la suturi sacii cu porumb. – I-am spus ca nu am cum sa urc cu masina pana acolo. Pe drumul ala mi se distrug suspensiile, dar pe el il doare undeva. De ce nu se duce el cu Mercedesul lui de rahat? De ce nu sta el? Eu nu mai rezist. Nu face asta, nu face aia. M-a batut la cap numai fiindca m-am dus de doua ori la mare. Era de o mie de ori mai bine cand rahatul ala nu era aici. Dar o sa plec eu… - A tras un pumn in tractor si si-a varsat naduful spargand niste ladite de lemn . – Daca imi mai zice inca o data ca sunt prost ii trag un pumn de il lipesc de zid. Si acum cum naiba ma mai duc pana acolo… - S-a oprit si si-a dat seama ca eram si eu prezent. M-a prins de tricou si m-a ridicat privindu-ma fix in ochi. – Sa nu te prind ca povestesti cuiva ce ti-am zis, ai inteles? Daca aflu ca ai spus o singura vorba cuiva iti tai pestisorul si ti-l mananc cu broccoli… - A scos din buzunar un cutit. Lama a sarit la doi centimetri de nasul meu. – Ai inteles?
Am balbait: - Am inteles.
Mi-a dat drumul jos. – Nimanui! Acum dispari -. Si a inceput sa se invarteasca prin magazie.
Am luat prajitura si m-am strecurat afara.



Familia Scardaccione era cea mai bogata din Acqua Traverse.
Tatal lui Salvatore, avocatul Emilio Scardaccione, avea multe terenuri. Foarte multi oameni, in perioada secerisului, trudeau pentru el. Veneau din alte localitati. De departe. In camioane sau pe jos.
Chiar si tata, inainte sa fie camionagiu, lucrase pentru avocatul Scardaccione.
Pentru a intra in casa lui Salvatore, trebuia sa treci de poarta de fier forjat, apoi traversai o curte in care erau cateva tufisuri patrate, un palmier foarte inalt si o fantana de piatra cu pestisori rosii, apoi urcai o scara de marmura cu trepte inalte si gata, ajungeai.
De la intrare se trecea printr-un coridor intunecos, fara ferestre, asa de lung ca puteai sa mergi si cu bicicleta. De o parte a lui era un sir de dormitoare mereu inchise, de cealalta parte era salonul. Era o incapere mare, cu tavanul pictat cu ingeri si o masa mare si lucioasa cu multe scaune in jur. Intre doua tablouri cu rame aurite era o vitrina cu cesti si pahare pretioase si cu fotografii cu barbati in uniforma. Langa usa de la intrare era o armura medievala cu un palos in mana. O cumparase avocatul de la Gubbio. Nu putea fi atinsa fiindca ar fi cazut.
In timpul zilei jaluzelele nu se deschideau niciodata. Nici iarna. Miroasea a aer inchis, a lemn vechi. Parca te-ai fi aflat intr-o biserica.
Doamna Scardaccione, mama lui Salvatore, era o grasana de un metru jumatate care isi tinea parul prins in plasa. Avea picioarele umflate ca niste carnati si o dureau mereu. Nu iesea decat de Craciun si de Paste ca sa se duca la coafor la Lucignano. Isi petrecea viata in bucatarie, singura incapere luminoasa din casa, impreuna cu sora ei, matusa Lucilla, intre vapori si mirosuri de ragu.
Pareau doua foci. Isi clatinau capetele impreuna, radeau impreuna, bateau din maini impreuna. Doua foci dresate cu parul facut permanent. Stateau toata ziua pe doua fotolii tocite sa controleze daca Antonia, fata in casa, nu gresea cumva ceva sau nu se odihnea cumva prea mult.
Totul trebuia sa fie pus la punct pentru cand se intorcea avocatul Scardaccione din oras. Si cand se intorcea acasa de abia astepta sa plece.



- Lucilla! Lucilla, ia uite cine a venit! – a zis Letizia Scardaccione cand m-a vazut intrand in bucatarie.
Matusa Lucilla si-a ridicat privirea de la aragaz si a suras. Pe varful nasului avea o pereche de lentile foarte groase care ii faceau ochii mici ca niste punctulete. – Michele! Michele! Ce ne-ai adus, prajitura?
- Da, doamna. Poftiti - . I-am intins-o.
- Da-o Antoniei.
Antonia curata ardei, asezata la masa.
Antonia Ammirati avea 18 ani si era slabuta. Avea parul roscat si ochii albastri. Parintii ei murisera intr-un accident cand era mica.
M-am dus la Antonia si i-am dat prajitura. Ea m-a mangaiat pe cap.
Imi placea mult de ea, era frumoasa si mi-ar fi placut sa fie logodnica mea, dar era prea mare si avea un prieten care monta antene de televiziune la Lucignano.
- Ce priceputa e mama ta, nu? – a zis Letizia Scardaccione.
- Si ce frumoasa e - a adaugat matusa Lucilla.
- Si tu esti un baietel frumos. Nu-i asa, Lucilla?
- Ba da, foarte frumos.
- Antonia, nu-i asa ca e frumos Michele? Daca ar fi fost mai mare, nu te-ai fi maritat cu el?
Antonia a ras. – Imediat m-as fi maritat.
Matusa Lucilla m-a prins de obraz de parca ar fi fost gata sa il rupa. – Si tu ai lua-o pe Antonia?
Am rosit ca racul si am clatinat din cap.
Cele doua surori s-au pus pe ras multumite.
Apoi Letizia Scardaccione a adus un saculet. – Aici sunt cateva haine care nu ii mai vin bine lui Salvatore. Ia-le tu! Daca pantalonii sunt prea lungi, ti-i scurtez eu. Ia-i te rog, fa-mi aceasta placere. Incerca-i sa vezi ce bine o sa iti vina.
Mi-ar fi placut. Erau aproape noi. Dar mama zicea ca noi nu luam de pomana de la nimeni. Mai ales de la ele. Imi spunea ca hainele mele imi vin foarte bine. Si ca ea hotaraste cand vine timpul sa le schimb. – Multumesc, doamna, dar nu pot.
Matusa Lucilla a deschis o cutie de tinichea si a batut din palme. – Ia uite ce am eu aici. Caramele cu miere! Iti plac caramelele cu miere?
- Foarte mult, doamna.
- Serveste-te atunci.
Caramele puteam sa iau. Mama nu avea cum sa le gaseasca, fiindca le mancam pe toate. Mi-am facut provizia, aveam buzunarele pline.
Si Letizia Scardaccione a adaugat: - Sa ii dai si sorei tale. Data viitoare cand mai vii, sa o aduci si pe ea.
Am inceput sa repet ca un papagal: - Multumesc, multumesc, multumesc…
- Inainte sa pleci sa treci sa il saluti pe Salvatore. E la el in camera. Astazi are lectie.


Am iesit din bucatarie si am traversat coridorul acela urat, cu mobile negre si triste. Am trecut pe langa camera lui Nunzio. Usa era inchisa cu cheia.
Odata o gasisem deschisa si intrasem.
Nu era nimic in afara de un pat cu bare de fier si cateva curele de piele. In mijlocul camerei, lespezile erau zgariate si sparte. Cand treceai pe langa casa Nunzio se vedea umbland inainte si inapoi, de la usa la fereastra.
Avocatul facuse tot posibilul sa il vindece, odata il dusese chiar si la Padre Pio, dar Nunzio se aruncase asupra unei statui a Madonnei si o doborase, iar fratii il gonisera din biserica. De cand il internasera la ospiciu nu se mai intorsese la Acqua Traverse.
Trebuia sa ma duc la Filippo, ii promisesem. Trebuia sa ii duc prajitura si caramele. Dar era foarte cald. Putea sa mai astepte. Nu s-ar fi schimbat cu nimic lucrurile. Aveam chef sa mai stau putin cu Salvatore.
De la el din camera se auzea pianul. Am batut la usa.
- Cine e?
- Michele.
- Michele? – Mi-a deschis si a privit in jur ca si cum ar fi fost urmarit, m-a impins inauntru si a inchis cu cheia.
Camera lui Salvatore era mare, aproape goala si cu tavanele inalte. Langa un perete era un pian mare. Pe un alt perete era un pat asa de inalt ca trebuia sa te urci cu o scarita in el. Si o librarie lunga cu foarte multe carti aranjate dupa culoarea copertilor. Jucariile erau tinute intr-o cutie mare. O draperie alba si greoaie lasa sa se strecoare o raza de lumina in care dansau particulele de praf.
In mijlocul camerei, pe jos, era cartonul verde de la Subbuteo. Asezate pe el, Juventus si Torino.
M-a intrebat: - Ce faci aici?
- Nimic. Am adus o prajitura. Pot sa raman? Mama ta zicea ca ai lectie...
- Da, ramai, - apoi vorbind foarte incet – dar daca isi dau seama ca nu cant la pian nu ma mai lasa in pace - . A luat un disc si l-a pus la pick-up. – Asa o sa creada ca sunt eu - . Apoi a adaugat foarte serios. – E Chopin.
- Cine e Chopin?
- Unul foarte tare.
Eu si Salvatore aveam aceeasi varsta, dar mi se parea mai mare. Pe de o parte fiindca era mai inalt decat mine, pe de alta parte fiindca avea camasi albe mereu curate si pantaloni negri cu pliu. Si pentru ca avea vocea calma. Il obligau sa cante la pian, o data pe saptamana venea la Lucignano un profesor sa il invete, iar el, desi ura muzica, nu se plangea si adauga mereu: - Dar cand o sa fiu mare o sa ma las.
- Ai chef sa facem o partida? – l-am intrebat.
Subbuteo era jocul meu favorit. Nu ma pricepeam asa bine, dar imi placea enorm. Iernile faceam cu Salvatore turnee infinite, petreceam amieze intregi impingand acei mici jucatori de plastic. Salvatore se juca si singur. Se muta dintr-o parte in alta. Cand nu se juca Subbuteo incolona mii de soldatei prin camera si acoperea toata podeaua pana cand nu mai aveai loc nici sa calci. Si cand in sfarsit erau ordonati in siruri geometrice incepea sa ii mute unul dupa altul. Petrecea ore in tacere dispunand armate, iar cand venea Antonia sa ii spuna ca e cina gata, reasezandu-i pe toti in cutii de pantofi.
- Priveste, - mi-a spus, si a scos afara dintr-un sertar opt cutiute de carton verde. Fiecare continea cate o echipa de fotbal. – Priveste ce cadou mi-a facut tata. Mi le-a adus de la Roma.
- Toate astea? – L-am luat in mana. Avocatul trebuia sa fie intr-adevar foarte bogat daca isi permitea sa cheltuiasca atatia bani.
In fiecare an din viata mea, de ziua mea sau de Craciun, ii ceream lui tata si lui Mos Craciun sa imi aduca Subbuteo, dar nici unul dintre ei nu ma auzea. M-as fi multumit cu o echipa. Fara camp si fara porti. Chiar si de seria B. Mi-ar fi placut sa ma duc la Salvatore cu echipa mea fiindca, eram sigur, daca era a mea as fi jucat mult mai bine, nu as fi pierdut asa des. I-as fi iubit pe jucatorii aceia, as fi avut grija de ei si l-as fi invins pe Salvatore.
El avea deja patru. Si acum tatal ii mai cumparase inca opt.
Eu de ce nu primeam niciuna?
De ce tatalui meu nu ii pasa de mine, zicea ca ma iubeste, dar nu era adevarat. Imi facuse cadou o barca stupida de la Venetia de pus pe televizor. Si nici macar nu aveam voie sa o ating.
Voiam si eu una. Daca tatal lui i-ar fi facut cadou doar patru nu as fi zis nimic, dar erau opt. In total acum avea doisprezece.
Cu una in minus ce s-ar fi schimbat?
Mi-am dres vocea si am soptit. – Imi dai si mie una?
Salvatore s-a incruntat si a inceput sa se plimbe prin camera. Apoi a zis: - Imi pare rau, eu ti-as da-o, dar nu pot. Daca ar afla tata s-ar supara.
Nu era adevarat. Cand ii controla tatal echipele? Salvatore era un zgarcit.
- Am inteles.
- Cu ce te-ar ajuta? Poti sa vii aici sa te joci cand vrei tu.
Daca as fi avut ceva la schimb poate mi-ar fi dat-o. Dar nu aveam nimic.
Ba da, ceva de dat la schimb aveam.
- Daca iti spun un secret, imi dai una?
Salvatore m-a privit neincrezator. – Ce secret?
- Un secret incredibil.
- Niciun secret nu merita o echipa.
- Al meu merita - . Mi-am pupat degetele. – Iti jur.
- Si daca ma pacalesti?
- Nu te pacalesc. Daca nu o sa iti placa, iti dau echipa inapoi.
- Nu ma intereseaza secretele.
- Stiu. Dar asta e interesant. Nu am mai spus nimanui. Daca ar afla Teasta ar sari in sus de bucurie…
- Spune-i-l lui Teasta atunci.
Acum eram dispus la orice. – Ma multumesc chiar si cu Lanerossi Vicenza.
Salvatore a facut ochii mari. – Chiar si cu Lanerossi Vicenza?
- Da.
Uram echipa Lanerossi Vicenza. Era blestemata. Daca jucai cu ea pierdeai la sigur. Niciunul dintre noi doi nu invinsese cu acea echipa. Si avea un jucator decapitat, unul lipit cu clei, iar portarul indoit.
Salvatore a stat pe ganduri si a hotarat intr-un final: - De acord. Dar daca e un secret de doi lei nu ti-o dau.
Si asa i-am povestit totul. Din momentul in care cazusem din copac. Despre groapa. Despre Filippo. Despre cat era de nebun. Despre piciorul lui bolnav. Despre miros. Despre Felice care il privea. Despre tata si batranul care voiau sa ii taie urechile. Despre Francesco, cel care se aruncase in gol cu cocoselul pe afara. Despre mama care aparuse la televizor.
Totul.
Aveam o senzatie extraordinara. Ca atunci cand mancasem un castron plin cu piersici siropoase. Dupa imi fusese rau, credeam ca o sa explodez, parca se cutremura stomacul si facusem chiar si febra, iar mama ma luase mai intai la palme, apoi imi tinuse capul deasupra closetului si imi bagase doua degete pe gat. Si scosesem afara o cantitate infinita de papica galbena si acida. Si asa revenisem la viata.
In timp ce vorbeam Salvatore ramanea in tacere, impasibil.
Am incheiat. – Si apoi vorbeste mereu despre niste ursuleti spalatori. Niste ursuleti care spala vasele. I-am spus ca nu exista asa ceva, dar el parea sa ma inteleaga.
- Exista ursuletii spalatori.
Am ramas cu gura cascata. – Cum asa? Tata mi-a spus ca nu exista.
- Traiesc in America - . A luat Marea enciclopedie a animalelor si a rasfoit-o. – Uite. Priveste. Mi-a dat cartea.
Era o fotografie color cu un fel de vulpe. Cu botul alb si cu o masca asemanatoare cu cea a lui Zorro pe ochi. Dar era mai paros decat o vulpe si avea labele mai mici si putea sa tina lucruri. Strangea in maini un mar. Era un animal foarte simpatic. – Asadar exista…
- Da - . Salvatore a inceput sa citeasca. – Specie carnivora din familia Procionidelor, cu corpul putin indesat, cu botul ascutit si capul mare, cu ochi mari inconjurati de pete negre. Blana este gri, iar coada nu foarte lunga. Traieste in Canada si in Statele Unite. Popular este numit si ursulet spalator datorita obisnuintei curioase de a-si spala mancarea inainte de a o consuma.
- Nu spala vasele, ci mancarea… Iata - . Eram ravasit. – Si eu care i-am zis ca nu exista ursuleti spalatori…
Salvatore m-a intrebat: - Dar de ce il tin inchis acolo?
- Fiindca nu vor sa il dea inapoi mamei lui. –L-am luat de mana. - Vrei sa vii sa il vedem? Putem sa mergem imediat acolo. Ai vrea? Stiu o scurtatura… Ajungem repede.
Nu mi-a raspuns. A pus jucatorii la loc in cutiile lor si a impaturit cartonul de joc.
- Deci? Ai vrea?
A rasucit cheia si a deschis usa. – Nu pot. Trebuie sa vina profesorul. Daca nu-mi fac temele o sa le spuna alora doua si apoi o incurc.
- Dar cum asa? Nu vrei sa il vezi? Nu ti-a placut secretul meu?
- Nu prea. Nu ma intereseaza nebunii din gropi.
- Imi dai echipa Vicenza?
- Ia-o. Si asa nu imi place. – Mi-a pus cutia in mana si m-a impins afara din camera. Si a inchis usa.



Pedalam catre colina si incercam sa inteleg.
Cum putea sa nu ii pese de un copil tinut in lanturi intr-o groapa? Salvatore zicea ca nu ii placuse secretul meu.
Trebuia sa nu ii fi spus. Ii impartasisem secretul meu. Si ce castigasem? Pe Lanerossi Vicenza, care aduceau ghinion.
Eram mai rau decat Iuda care il vanduse pe Isus pentru treizeci de dinari. Cine stie cate echipe se puteau cumpara cu treizeci de dinari.
Aveam cutia in pantaloni. Ma incomoda. Marginile ei imi intrau in piele. Voiam sa o arunc, dar nu aveam curaj.
Mi-ar fi placut sa ma intorc in timp. I-as fi dat prajitura doamnei Scardaccione si as fi plecat, fara sa mai trec pe la Salvatore.



Am urcat cu asa viteza incat atunci cand am ajuns sus imi venea sa vomit.
Lasasem bicicleta inainte de urcus si ultima parte a traseului o facusem pe jos, fugind prin lanul de grau. Aveam senzatia ca inima o sa imi sara din piept. Voiam sa ajung cat mai repede la Filippo, dar a trebuit sa ma prabusesc mai intai langa un copac si sa imi recapat rasuflarea.
Cand m-am simtit mai bine, m-am uitat sa vad daca Felice era prin preajma. Nu era nimeni. Am intrat in casa si am luat funia.
Am mutat placajul si l-am strigat. – Filippo!
- Michele! – a inceput sa se foiasca. Ma astepta.
- M-am intors, vezi? Vezi ca am venit?
- Stiam.
- Ti-au spus ursuletii spalatori?
- Nu. Stiam eu. Fiindca ai promis.
- Aveai dreptate, ursuletii spalatori exista. Am citit intr-o carte. Am vazut si o poza.
- Simpatici, nu?
- Foarte. Tu ai vazut vreodata vreunul?
- Da. Ii auzi? Ii auzi cum fluiera?
Nu auzeam niciun fluierat. Nu era nimic de facut. Era nebun.
- Vii? Mi-a facut semn sa cobor.
M-am agatat de funie. – Vin -. Am coborat.
Facusera curat. Galeata era goala. Cratita era plina cu apa. Filippo era invelit in aceeasi patura murdara, doar ca il spalasera. Ii bandajasera glezna. Si nu mai era legat cu lantul de picior.
- Te-au curatat!
A suras. Dintii nu erau spalati.
- Cine a venit?
Tinea o mana la ochi. – Stapanul viermilor si cu servitorii lui pitici. Au coborat si m-au spalat. Le-am spus ca pot sa ma spele cat vor, dar pana la urma tu tot o sa ii prinzi si ca puteau sa fuga oricat, dar tu poti sa ii urmaresti kilometri intregi fara sa te obosesti.
L-am prins de mana. – Le-ai spus numele meu?
- Care nume?
- Al meu.
- Si care e numele tau?
- Michele…
- Michele? Nu!
- M-ai strigat mai devreme putin…
- Nu te cheama Michele.
- Dar cum ma cheama?
- Dolores.
- Nu ma cheama Dolores. Sunt Michele Amitrano.
- Daca spui tu - . Aveam senzatia ca isi bate joc de mine.
- Si ce i-ai spus stapanului viermilor?
- Le-am spus ca o sa ii prinda ingerul pazitor.
Am rasuflat usurat. – Ah, bravo! Le-ai spus ca sunt ingerul pazitor - . Am scos prajitura din buzunar. – Uite ce ti-am adus. S-a faramitat… - Nici nu am avut timp sa termin fraza ca s-a napustit asupra ei.
Mi-a smuls bucata de prajitura din mana si a bagat-o pe toata in gura, apoi, cu ochii inchisi, a inceput sa caute firimiturile.
A cautat peste tot. – Mai vreau! Mai vreau! Mai da-mi! – Ma zgaria cu unghiile.
- Nu mai am. Jur. Asteapta… - In buzunarul de la spate aveam caramelele. – Tine. Ia-le.
Le desfacea, le mesteca si le inghitea cu o viteza incredibila.
- Mai vreau! Mai vreau!
- Ti-am dat tot.
Nu voia sa creada ca nu mai aveam nimic. Continua sa caute firimituri.
- Iti mai aduc maine. Ce ai vrea?
S-a scarpinat in cap. – As vrea… as vrea… niste paine. Paine cu unt. Cu unt si marmelada. Si cu prosciutto. Si branza. Si ciocolata. Un sandvis foarte mare.
- O sa vad ce gasesc pe acasa.
M-am asezat. Filippo imi tot atingea picioarele si imi desfacea sandalele.
Dintr-o data mi-a venit o idee. O idee tare.
Nu avea lantul. Era liber. Puteam sa il duc afara.
L-am intrebat: - Ti-ar placea sa iesi?
- Unde sa ies?
- Afara.
- Afara?
- Da, afara. Afara din groapa.
A ramas pe ganduri si m-a intrebat: - Din groapa? Care groapa?
- Groapa asta. Asta de aici. Unde suntem noi.
A clatinat din cap. – Nu exista gropi.
- Asta nu e o groapa?
- Nu.
- Ba e o groapa si ai zis si tu asta.
- Cand am zis?
- Ai zis ca lumea toata e plina de gropi in care stau mortii. Si ca si luna e plina de gropi.
- Te inseli. Nu am zis asta.
Incepeam sa imi pierd rabdarea. – Si unde ne aflam atunci?
- Intr-un loc in care se asteapta.
- Si ce se asteapta?
- Sa plecam in paradis.
Intr-un fel avea dreptate. Daca ramaneai acolo toata viata, mureai si apoi sufletul tau zbura in paradis. Daca incepeai sa discuti cu Filippo ti se incurcau gandurile.
- Haide, te duc afara. Vino -. L-am luat, dar era foarte rigid si tremura. – Bine. Bine. Nu o sa iesim. Stai linistit. Nu iti fac nimic.
Si-a ascuns capul sub patura. – Afara nu e aer. Afara ma sufoc. Nu vreau sa ies.
- Nu e adevarat. Afara e foarte mult aer. Eu stau mereu afara si nu ma sufoc. Cum asa?
- Tu esti un inger.
Trebuia sa il fac sa isi revina. – Asculta-ma cu atentie. Ieri ti-am promis ca ma intorc si m-am intors. Acum iti jur ca daca iesi afara nu o sa ti se intample nimic. Dar trebuie sa crezi.
- De ce trebuie sa ies? Stau foarte bine aici.
Trebuia sa ii spun o minciuna. – Fiindca afara e paradisul. Si eu trebuie sa te duc in paradis. Eu sunt un inger si tu esti mort, iar eu trebuie sa te duc in paradis.
A stat putin pe ganduri. – Adevarat?
- Da.
- Sa mergem atunci. – Si a inceput sa scoata sunete ascutite.
Am incercat sa il ridic, dar avea picioarele moi. Nu se putea tine pe picioare. Daca nu il sustineam, cadea. In cele din urma, i-am legat funia in jurul mijlocului. Si i-am acoperit capul cu patura, ca sa stea linistit. Era greu. Era acolo, la douazeci de centimetri de pamant, rigid si stramb, iar eu eram deasupra, cu funia pe umar, aplecat si fara destula putere pentru a-l trage in sus.
- Ajuta-ma, Filippo. Nu reusesc.
Dar parca era un bolovan, iar funia imi aluneca din maini. Am facut un pas inapoi si funia mi-a scapat. Cazuse.
M-am uitat in jos. Era cu burta in sus, cu capul acoperit cu patura.
- Filippo, esti bine?
- Am ajuns? – a intrebat.
- Asteapta -. Am inceput sa caut pe langa casa o masa, un par, ceva care sa ma poata ajuta. In grajd am gasit o usa veche cojita, aproape distrusa. Am tarat-o in curte. Voiam sa o cobor in groapa, ca sa il ajut pe Filippo sa urce. Am ridicat-o in picioare pe marginea gropii, dar a cazut si s-a rupt in doua. Lemnul era tocit de carii. Nu era buna.
- Michele? – Filippo ma striga.
- Un moment! Asteapta un moment! – am strigat si am luat o bucata din usa aceea nenorocita si am dat cu ea intr-o scara.
O scara?
Era acolo, la doi metri de groapa. O scara foarte frumoasa de lemn vopsit in verde, asezata sub iedera care acoperea o gramada de nimicuri si de pamant. Fusese tot timpul acolo si eu nu o vazusem niciodata. Iata cum as fi putut sa cobor.
- Am gasit o scara! – i-am spus lui Filippo. Am luat-o si am coborat-o in groapa.


L-am tarat intr-un tufis, sub un copac. Se auzeau pasarele. Cicalele. Era umbra. Si mirosea a pamant umed, a muschi.
L-am intrebat: - Pot sa-ti iau patura de pe fata?
- E soare?
- Nu.
Nu voia sa o iau, pana la urma l-am convins sa isi acopere ochii cu tricoul meu. Era bucuros, se vedea dupa cum suradea. Un vanticel ii mangaia pielea si era fericit.
L-am intrebat: - De ce te-au adus aici?
- Nu stiu. Nu imi mai amintesc.
- Chiar nu iti amintesti nimic?
- M-am pomenit aici.
- Ce iti amintesti?
- Ca eram la scoala -. Capul ii tremura. – Asta imi aduc aminte. Era ora de gimnastica. Apoi am iesit afara. S-a oprit o masina alba. Si m-am pomenit aici.
- Dar tu unde stai?
- Pe strada Modigliani 36. La colt cu strada Cavaler D’Arpino.
- Si unde se afla?
- La Pavia.
- In Italia?
- Da.
- Si aici tot in Italia suntem.
A tacut. Credeam ca atipise, dar la un moment dat m-a intrebat:
- Ce pasari sunt acestea?
Am privit in jur. – Vrabii.
- Esti sigur ca nu sunt lilieci?
- Da. Liliecii dorm ziua si scot altfel de sunete.
- Vulpile zburatoare insa zboara si ziua si ciripesc ca pasarile. Si cantaresc peste un kilogram. Daca se agata de ramuri mai subtiri, cad jos. Eu cred ca astea sunt vulpi zburatoare.
Dupa povestea cu ursuletii spalatori nu mai puteam sa zic nimic, poate in America existau chiar si vulpi zburatoare. L-am intrebat: - Tu ai fost vreodata in America?
- Ieri am vazut-o pe mama. Mi-a spus ca nu poate sa vina sa ma ia fiindca e moarta. La fel ca toata familia mea. Daca nu, ar fi venit imediat.
Mi-am astupat urechile.



- Filippo, e tarziu. Trebuie sa te duc jos.
- Pot sa ma intorc jos?
- Da.
- Bine. Sa ne intoarcem.
Statuse o jumatate de ora fara sa zica nimic, cu tricoul meu legat peste ochi. Din cand in cand, gatul si gura i se intareau, iar degetele de la maini si de la picioare se contractau ca intr-un tic nervos. Ramasese incantat, nemiscat, ascultand vulpile zburatoare.
- Prinde-te de gatul meu - . S-a agatat de mine si l-am tarat pana la groapa. – Acum o sa coboram scara. Sa te tii bine, sa nu imi dai drumul.
A fost foarte greu. Filippo ma strangea asa de tare ca nu reuseam sa mai respir si nu puteam sa vad bine scara, trebuia sa pipai cu picioarele.
Cand am ajuns jos eram alb ca varul si gafaiam. L-am asezat intr-un colt. L-am acoperit, i-am dat sa bea si i-am spus: - E foarte tarziu. Trebuie sa plec. O sa ma omoare tata.
- Eu stau aici. Dar trebuie sa imi aduci sandvisuri. Si un pui prajit.
- Pui nu mancam decat duminica. Azi o sa mancam pulpe. Iti plac?
- Cu rosii?
- Da.
- Imi plac mult.
Imi parea rau sa il las singur. – O sa plec… - Voiam sa ma prind de scara cand cineva a tras-o in sus.
Mi-am ridicat privirea.
Pe margine era cineva cu o gluga maro. Era cineva imbracat ca un soldat. – Cucu? Cucu? A trecut aprilie, - a inceput sa cante si sa faca piruete. – S-a intors luna mai cu cantecele cucilor! Ghici cine sunt eu?
- Felice!
- Bravo! – a zis si a ramas putin contrariat. – Cum naiba ti-ai dat seama? Asteapta! Asteapta un moment!
A plecat si cand s-a intors tinea in brate pusca.



- Tu erai! – Felice batea din maini. – Tu erai, nenorocitule! Gaseam mereu obiectele miscate. Credeam la inceput ca mi-am pierdut mintile. Apoi credeam ca e fantoma lui Formaggino. Si cand colo erai tu! Michelino. Bine ca te-am gasit.
Am simtit ca ma durea glezna. Filippo se prinsese de piciorul meu si balbaia. – Stapanul viermilor vine si pleaca. Stapanul viermilor vine si pleaca. Stapanul viermilor vine si pleaca.
Iata cine era stapanul viermilor!
Felice m-a privit. – Te-ai imprietenit cu printul? Ai vazut ce bine l-am spalat? Facea pe mofturosul, dar pana la urma s-a dat batut. Doar ca nu a vrut sa renunte la patura.
Eram prins in capcana. Nu reuseam sa il vad. Soarele care se strecura prin frunzis ma orbea.
- Ia prinde!
Un cutit s-a infipt in pamant. La zece centrimetri de sandaua mea si la douazeci de capul lui Filippo.
- Ai vazut ce tinta am? Puteam sa iti zbor degetul mare de la picior cat ai zice peste. Dupa aia ce te mai faceai?
Nu reuseam sa vorbesc. Mi se inclestase gura.
- Ce te faceai fara un deget? – a repetat. – Spune-mi! Haide, spune-mi!
- Muream sangerand.
- Bravo. Si daca te impusc cu asta, - mi-a aratat pusca, - ce ti se intampla?
- O sa mor.
- Vezi ca stii? Haide, vino sus! – Felice a luat scara si a coborat-o.
Nu voiam sa urc, dar nu aveam de ales. M-ar fi impuscat. Nu eram sigur ca o sa pot urca, imi tremurau picioarele.
- Stai, stai, - a zis Felice. – Imi aduci si cutitul, te rog?
M-am aplecat si Filippo mi-a soptit: - Nu te mai intorci?
Am scos cutitul din pamant si i-am raspuns pe furis: - O sa ma intorc.
- Promiti?
Felice mi-a ordonat: - Inchide-l si baga-l in buzunar!
- Promit.
- Hai, haide! Sus, tampitule! Ce mai astepti?
Am inceput sa urc. Filippo continua sa sopteasca. - Stapanul viermilor vine si pleaca.
Stapanul viermilor vine si pleaca. Stapanul viermilor vine si pleaca.
Cand am ajuns afara, Felice m-a prins de turul pantalonilor cu amandoua mainile si m-a izbit de zidul casei ca pe un sac. Am incercat sa ma ridic. Ma lovisem la coapsa. Un junghi dureros imi intepenise piciorul si mana. Am intors capul. Felice isi daduse gluga jos si venea catre mine tintind cu pusca. Vedeam bocancii lui militari din ce in ce mai aproape.
O sa ma impuste, m-am gandit.
A inceput sa ma tarasc, fara vlaga, catre padurice.
- Ai fi vrut sa scapi, a? Dar te-ai inselat. - Mi-a tras un picior in fund. – Ridica-te, tampitule! Ce faci aici jos? Ridica-te! Doar nu te-ai lovit cumva? – M-a ridicat de ureche. – Multumeste lui Dumnezeu ca esti fiul tatalui tau. Daca nu, acum… O sa te duc acasica. Si o sa aleaga taica-tau pedeapsa. Eu mi-am facut datoria. Am facut pe gardianul. Si ar fi trebuit sa te impusc - . M-a tarat catre tufisuri. Imi era asa de frica incat nu reuseam nici sa plang. Ma impiedicam, cadeam, iar el ma ridica iar in picioare tinandu-ma de ureche. – Misca-te, sus, sus, sus!
Am trecut de padurice.
In fata noastra, intinderea galbena si incandescenta se prelungea pana la linia orizontului.
Felice m-a impins cu teava pustii pana la masina lui si mi-a zis: - Haide, gata, da-mi cutitul!
Am incercat sa il scot, dar nu reuseam sa bag mana in buzunar.
- Il iau eu! – L-a scos. A deschis usa, a pliat scaunul si mi-a zis: - Urca!
Am intrat si m-am trezit langa Salvatore.
- Salvatore, ce… ? – Cuvintele mi-au murit pe buze.
Salvatore fusese. El ii spusese lui Felice.
Salvatore m-a privit si apoi a intors capul.
M-am asezat pe bancheta din spate fara sa zic nimic.
Felice s-a asezat la volan. – Draga Salvatore, ai fost foarte curajos. Bate palma. Aveai dreptate. Era bagaretul asta. Si eu nu te credeam - . A coborat. – Promisiunea e promisiune. Si cand Felice Natale promite ceva se tine de cuvant. Condu. Dar mergi incet.
- Acum? – a intrebat Salvatore.
- Dar cand? Treci in locul meu.
Felice s-a asezat pe locul din dreapta, iar Salvatore a trecut la volan. – Aici e perfect sa inveti. Trebuie sa urmezi drumul si sa franezi din cand in cand.
Salvatore Scardaccione ma vanduse pentru o lectie de condus.



- O sa imi distrugi masina! – Felice urla si cu privirea lipita de parbriz urmarea drumul. – Franeaza! Franeaza!
Salvatore de abia se vedea de la volan si il tinea asa de strans de parca ar fi vrut sa il rupa.
Cand Felice statuse in spatele meu impingandu-ma cu pusca facusem pe mine. De abia acum imi dadeam seama. Aveam pantalonii uzi.
Masina era plina de tauni agitate. Saream in sus de pe scaune, intram in toate gropile. Trebuia sa ma tin de maner.
Salvatore nu imi zisese niciodata ca i-ar fi placut sa conduca. Putea sa il roage pe tatal sau sa il invete. Avocatul nu il refuza niciodata. De ce il rugase pe Felice?
Ma durea tot corpul, genunchii juliti, coastele, o mana, incheietura. Dar cel mai mult ma durea inima. Salvatore mi-o fransese.
Era cel mai bun prieten al meu. Odata, pe o ramura a roscovului, ne jurasem prietenie eterna. Ne intorceam impreuna de la scoala. Daca unul dintre noi termina primul, il astepta pe celalalt.
Salvatore ma tradase.
Mama avea dreptate cand zicea ca familia Scardaccione se credea importanta numai fiindca avea bani. Zicea ca nici daca te-ai ineca nu te-ar privi in fata. Iar eu imi imaginasem de multe ori pe cele doua surori Scardaccione langa nisipurile miscatoare, gatind pe langa aragaz, iar eu ma afundam si agitam mana si ceream ajutor, iar ele imi aruncau caramele cu miere si ziceau ca nu se puteau ridica fiindca aveau picioarele umflate. Dar cu Salvatore eram prieten.
Ma inselasem.
Imi venea sa plang, dar imi jurasem ca daca o singura lacrima s-ar fi scurs din ochi, as fi luat pistolul batranului si m-as fi impuscat. Am scos din pantaloni cutia cu Lanerossi Vicenza. Era inmuiata de pipi.
Am pus-o pe bancheta.
Salvatore a franat din greseala, motorul s-a oprit, masina s-a blocat si daca Felice nu ar fi intins mainile inainte s-ar fi lovit cu capul de parbriz.
A deschis portiera si a coborat. – Da-te la o parte!
Salvatore a trecut pe celalalt scaun, mut.
Felice s-a asezat la volan zicand: - Draga Salvatore, trebuie sa iti spun, esti o nulitate la condus. Las-o balta. Viitorul tau e ciclismul.


Cand am ajuns la Acqua Traverse, sora mea, Barbara, Remo si Teasta se jucau in mijlocul drumului prafuit.
Ne-au vazut si s-au oprit din joc.
Camionul lui tata nu era. Si nici masina batranului.
Felice si-a parcat Fiatul in magazie.
Salvatore a tasnit din masina, si-a luat bicicleta si a plecat fara sa imi arunce nici macar o privire.
Felice a pliat scaunul. – Iesi afara!
Nu voiam sa ies.
Odata, la scoala, sparsesem un geam cu un baston, unul din cele folosite la ora de gimnastica. Voiam sa ii arat lui Angelo Cantini, un coleg de clasa, ca geamul acela e indestructibil. Si se transformase in miliarde de ciobulete patrate. Directorul o chemase pe mama sa ii vorbeasca.
Cand venise, ma privise si imi soptise la ureche: - Noi doi ne facem socotelile dupa aceea - . Si intrase la director, in timp ce eu asteptam asezat pe coridor.
Si atunci imi fusese frica, dar nimic nu se compara cu acum. Felice o sa ii spuna tot mamei, iar ea o sa ii spuna lui tata. Si tata o sa se enerveze foarte rau. Iar batranul o sa ma duca de aici.
- Iesi afara! – a reptat Felice.
Mi-am facut curaj si am iesit.
Imi era rusine. Aveam pantalonii uzi.
Barbara si-a dus mana la gura. Remo a fugit la Teasta. Maria si-a scos ochelarii si a inceput sa ii curete cu tricoul.
Era o lumina orbitoare, nu reuseam sa tin ochii deschisi. In urma mea, auzeam pasii grei ai lui Felice. Mama Barbarei privea de la fereastra. La o alta fereastra, era mama lui Teasta. Ma priveau cu ochii goi. Ar fi fost o liniste absoluta daca Togo nu ar fi inceput sa latre cu vocea lui stridenta. Teasta i-a tras un sut si Togo a fugit scheunand.
Am urcat treptele casei si am deschis usa.
Jaluzele erau trase si nu prea era lumina. Radioul era aprins. Ventilatorul se rotea. Mama, in jupon, era asezata la masa si cojea cartofi. M-a vazut intrand urmat de Felice. I-a cazut cutitul din mana. A cazut mai intai pe masa, apoi a alunecat pe podea. – Ce s-a intamplat?
Felice si-a bagat mainile in buzunar, a plecat capul si a zis: - Era sus. Cu baietelul.
Mama s-a ridicat de pe scaun, a oprit aparatul, a facut un pas, apoi altul, s-a oprit, si-a pus mainile pe obraji, apoi s-a aplecat sa ma priveasca.
Am izbucnit in plans.
A venit si m-a luat in brate. M-a strans tare la piept si a observat ca eram ud. M-a asezat pe scaun, mi-a privit mainile si picioarele julite, sangele care imi curgea de la genunchi. Mi-a ridicat tricoul.
- Ce ti s-a intamplat? – m-a intrebat.
- El! El … m-a… luat la bataie! – am aratat inspre Felice.
Mama s-a intors, l-a fixat cu privirea si a marait: - Ce i-ai facut, nenorocitule?
Felice a ridicat din umeri. – Nimic. Ce i-am facut? L-am adus acasa.
Mama si-a miscorat ochii. – Tu! Cum iti permiti? – Venele de la gat i se umflasera si ii tremura vocea. – Cum iti permiti? L-ai lovit pe copilul meu, ticalosule! – Si s-a aruncat asupra lui Felice.
S-a dat inapoi. – I-am tras un sut in fund, ce mare lucru?
Mama a incercat sa ii traga o palma. Felice a prins-o de incheieturi, ca sa o tina la distanta, dar ea era ca o leoaica. – Ticalosule! Iti scot ochii!
- L-am gasit in groapa… Voia sa il elibereze pe baietel. Nu i-am facut nimic. Ajunge, termin-o!
Mama era desculta, dar l-a lovit cu toata puterea intre picioare.
Bietul Felice a scos un sunet ciudat, si-a pus mana intre picioare si a cazut in genunchi. S-a strambat de durere si a incercat sa urle, dar nu a reusit, nu mai avea aer in plamani.
Eu, in picioare pe scaun, am incetat sa mai scancesc. Stiam cat de rau doare o lovitura acolo. Si aceea fusese o lovitura serioasa.
Mama nu avusese pic de mila. A luat tigaia din chiuveta si l-a lovit pe Felice peste fata. El a inceput sa urle si s-a prabusit la pamant.
Mama a ridicat din nou tigaia, voia sa il omoare, dar Felice a prins-o de glezna si a tras-o. Mama a cazut. Tigaia s-a izbit de podea. Felice s-a aruncat peste mama cu tot corpul.
Eu strigam disperat: - Las-o! Las-o! Las-o! – Felice i-a prins bratele, s-a asezat pe burta ei si a tinut-o strans.
Mama musca si zgaria ca o pisica. I se ridicase juponul. I se vedea fundul si smocul negru dintre picioare, i se rupsese o bretea si ii iesise afara un san alb si mare si cu sfarcul inchis la culoare.
Felice s-a oprit sa o priveasca.
Am vazut cum o privea.
Am coborat de pe scaun si am incercat sa il omor. I-am sarit in spinare si am incercat sa il strang de gat.
In acel moment au intrat tata si batranul.



Tata s-a aruncat asupra lui Felice, l-a prins de o mana si l-a tras de langa mama.
Felice s-a rostogolit pe podea, si eu impreuna cu el.
M-am lovit rau la tampla. Parca un fierbator de apa ar fi inceput sa imi suiere in cap, iar in nari simteam mirosul dezinfectantului pe care il foloseau in baia de la scoala. Fulgere galbene explodau in fata ochilor.
Tata il luase la suturi pe Felice si Felice se tara sub masa, iar batranul incerca sa il tina pe tata care lovea cu picioarele scaunele.
Suieratul din cap era asa de puternic incat nu imi mai auzeam nici plansul.
Mama m-a luat in brate si m-a dus la ea in camera, a inchis usa cu cotul si m-a asezat in pat. Nu reuseam sa ma opresc din plans. Tresaream si eram vanat la fata.
Mama ma strangea in brate si repeta: - Nu s-a intamplat nimic. Nu s-a intamplat nimic. Trece. Totul trece.
In timp ce plangeam nu puteam sa imi dezlipesc ochii de fotografia cu Padre Pio de pe sifonier. Parintele ma privea si parea sa surada multumit.
In bucatarie se auzeau tata, batranul si Felice urland.
Apoi au iesit toti trei din casa trantind usa.
Si a revenit linistea.
Porumbeii gangureau sub acoperis. Zgomotul frigiderului. Cicalele. Ventilatorul. Asta era linistea.
Mama, cu ochii umflati, s-a imbracat, si-a dezinfectat o zgarietura de pe umar, apoi m-a spalat, uscat, bagat sub cearsaf. Mi-a dat sa mananc o piersica si s-a intins langa mine. Ma tinea de mana. Nu mai zicea nimic.
Nu aveam putere nici sa misc un deget. Mi-am sprijinit fruntea pe stomacul ei si am inchis ochii.
S-a deschis usa.
- Cum ii e?
Vocea lui tata. Vorbea incet, ca si cum doctorul i-ar fi spus ca sunt la capatul vietii.
Mama mi-a mangaiat parul. – A luat o lovitura la cap. Dar acum doarme.
- Tu cum te simti?
- Bine.
- Sigur?
- Da. Dar acela nu mai trebuie sa mai intre in casa noastra. Daca il mai atinge vreodata pe Michele il omor pe el si apoi te omor pe tine.
- M-am gandit deja la asta. Trebuie sa plec.
Usa s-a inchis.
Mama s-a cuibarit langa mine si mi-a soptit la ureche: - Cand o sa te faci mare trebuie sa pleci de aici si sa nu te mai intorci niciodata.



Era noapte.
Mama nu mai era. Maria dormea langa mine. Ceasul ticaia pe noptiera. Acele lui straluceau. Perna mirosea a tata. Lumina alba de la bucatarie se strecura pe sub usa.
Se auzeau certandu-se.
Venise si avocatul Scardaccione, de la Roma. Era prima data cand venea la noi acasa.
In dupa-amiaza aceea se intamplasera lucruri teribile. Atat de teribile, de imense ca nu se mai puteau enerva. Ma lasasera in pace.
Nu eram agitat. Ma simteam in siguranta. Mama ne inchisese la ea in camera si nu ar fi lasat pe nimeni sa intre aici.
Aveam o umflatura la cap, care era dureroasa la atingere, in rest ma simteam bine. Lucrul asta nu imi placea. Daca descopereau ca nu eram bolnav ma trimiteau in camera cu batranul. Si eu voiam sa raman in patul lor pentru totdeauna. Fara sa mai ies vreodata, fara sa ii mai vad pe Salvatore, Felice, Filippo. Nu s-ar fi schimbat nimic.
Auzeam voci de la bucatarie. Batranul, avocatul, frizerul, tata lui Teasta, tata. Se certau legat de un telefon pe cara trebuiau sa il dea si despre ce trebuiau sa spuna.
Mi-am bagat capul sub perna.
Vedeam oceanul de fier in furtuna, valuri uriase de cuie se ridicau si stropi de suruburi loveau autobuzul alb care se scufunda in liniste, ridicandu-si botul, iar inauntru erau monstrii care se agitau si loveau cu pumnii, ingroziti.
Nu era nimic de facut.
Geamurile erau indestructibile.



Am deschis ochii.
- Michele, trezeste-te - . Tata statea pe marginea patului si imi misca umarul. – Trebuie sa iti vorbesc.
Era intuneric. Dar o pata de lumina scalda tavanul. Nu ii vedeam ochii si nu imi puteam da seama daca era furios.
In bucatarie continuau sa discute.
- Michele, ce ai facut azi?
- Nimic.
- Nu te prosti - . Era furios.
- Nu am facut nimic rau. Iti jur.
- Felice te-a gasit la baietel. A spus ca voiai sa il eliberezi.
M-am ridicat in fund. – Nu! Nu e adevarat! Iti jur! L-am scos afara, dar l-am bagat imediat la loc. Nu voiam sa il eliberez. Felice minte.
- Vorbeste mai incet, sora ta doarme -. Maria era asezata pe burta, cu perna in brate.
Am soptit. – Nu ma crezi?
M-a privit. Ochii ii licareau in intuneric ca ai unui caine.
- De cate ori l-ai vazut?
- De trei ori.
- De cate ori?
- De patru ori.
- Te poate recunoaste?
- Cum?
- Daca te vede, te recunoaste?
Am stat pe ganduri. – Nu. Nu vede. Isi tine mereu capul sub patura.
- I-ai spus cum te cheama?
- Nu.
- Ai vorbit cu el?
- Nu… Putin.
- Ce ti-a spus?
- Nimic. Vorbeste despre lucruri ciudate. Nu se intelege nimic.
- Tu ce i-ai spus?
- Nimic.
S-a ridicat. Parea ca vrea sa plece, dar apoi s-a asezat din nou pe pat. – Asculta-ma, Michele. Nu glumesc. Daca te mai intorci acolo te omor in bataie. Daca te mai duci acolo, o sa il impuste in cap -. Apoi m-a smucit cu putere. – Din cauza ta.
M-am balbait. – Nu o sa ma mai intorc acolo. Iti jur.
- Jura pe capul meu.
- Jur.
- Spune, jur pe capul tau ca nu ma mai intorc acolo.
Am zis: - Jur pe capul tau ca nu ma mai intorc acolo.
- Ai jurat pe capul tatalui tau -. Si a tacut, asezat langa mine.
In bucatarie, tatal Barbarei urla la Felice.
Tata a privit pe fereastra. – Uita-l! Nu mai exista. Si nu trebuie sa vorbesti cu nimeni despre asta. Niciodata.
- Am inteles. Nu ma mai duc acolo.
Si-a aprins o tigara.
L-am intrebat: - Mai esti suparat pe mine?
- Nu. Treci la culcare -. A tras din tigara si s-a sprijinit cu mainile de pervaz. Parul ii stralucea in lumina de la stalp. – Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce alti baietei sunt cuminti, iar tu nu stai locului si faci prostii?
- Deci esti suparat pe mine?
- Nu, nu sunt suparat pe tine. Termin-o -. Si-a luat capul in maini si a soptit. – Ce incurcatura naibii -. Si-a scuturat capul. – Sunt lucruri care par gresite atunci cand cineva… - Avea vocea sparta si nu isi gasea cuvintele. – Lumea asta e gresita, Michele.
Si-a indreptat spatele si a luat-o catre usa. – Culca-te! Trebuie sa ma intorc dincolo.
- Tata, imi spui ceva?
A aruncat tigara pe geam. – Ce anume?
- De ce l-ati bagat in groapa? Nu am inteles prea bine.
A pus mana pe clanta, credeam ca nu vrea sa imi raspunda, apoi a zis: - Nu voiai sa pleci de la Acqua Traverse?
- Ba da.
- In curand o sa ne mutam la oras.
- Unde plecam?
- In Nord. Esti multumit?
Am incuviintat din cap.
S-a intors la mine si m-a privit in ochi. Rasuflarea ii mirosea a vin. – Michele, acum iti vorbesc ca unui barbat. Asculta-ma cu atentie. Daca te intorci acolo, o sa il omoare. Au jurat. Nu trebuie sa te mai duci acolo niciodata daca vrei sa nu il impuste si daca vrei sa ne mutam la oras. Si nu mai trebuie sa mai vorbesti despre asta niciodata. Ai inteles?
- Am inteles.
M-a sarutat pe crestet. – Acum culca-te si nu te mai gandi la asta. Il iubesti pe tatal tau?
- Da.
- Vrei sa ma ajuti?
- Da.
- Atunci uita tot!
- Bine.
- Culca-te acum -. A sarutat-o si pe Maria, care dormea profund, si a iesit din camera inchizand incet usa.