Pe batran l-am gasit a doua zi de dimineata la baie.
Am deschis
Avea un miros acrisor, ascuns de pudra de talc si de lotiunea de dupa ras.
S-a intors catre mine si m-am masurat mirat din cap pana in picioare, cu obrazul acoperit cu spuma si cu aparatul de ras in mana. – Da’ tu cine esti?
Am aratat cu degetul catre piept. – Eu?
- Da, tu.
- Michele… Michele Amitrano.
- Eu sunt Sergio. Buna ziua.
Am intins mana. – Ma bucur sa va cunosc -. Asa ma invatasera la scoala sa raspund.
Batranul a spalat aparatul de ras. – Nu stii sa bati la
- Ma scuzati - . Voiam sa plec, dar ramaneam acolo tintuit. Ca atunci cand vezi un infirm si incerci sa nu il privesti, dar nu reusesti.
A reinceput sa se rada. – Esti baiatul lui Pino?
- Da.
M-a masurat in oglinda. – Esti un tip tacut?
- Da.
- Imi plac copiii tacuti. Bravo! Inseamna ca nu semeni cu tatal tau. Si esti ascultator?
- Da.
- Atunci iesi si inchide
Am fugit la mama. Era in camera la mine, scotea cearsaful de pe patul Mariei. Am tras-o de rochie. – Mama! Mama, cine e batranul ala din baie?
- Lasa-ma, Michele, am treaba. E Sergio, amicul tatalui tau. Ti-am spus ca o sa vina. Ramane cateva zile la noi.
- De ce?
A ridicat salteaua si a intors-o pe partea cealalta. – Fiindca asa a hotarat tatal tau.
- Si unde o sa doarma?
- In patul sorei tale.
- Si ea?
- O sa stea cu noi.
- Si eu?
- O sa stai la tine in pat.
- Batranul o sa doarma in camera cu mine?
Mama a oftat. – Da.
- Noaptea?
- Esti prost? Dar cand, ziua?
- Nu poate sa stea Maria cu el? Si dorm eu cu tine.
- Nu vorbi prostii - . A inceput sa astearna cearsafuri curate. – Du-te, am treaba.
M-am aruncat la pamant si m-am agatat de gleznele ei. – Mama, te rog, te implor, nu vreau sa dorm cu ala. Te rog, vreau sa stau cu tine. In pat cu tine.
A rabufnit: - Nu se poate. Esti prea mare.
- Mama, te rog. Stau intr-un colt. Ma fac mic mic.
- Am spus ca nu.
- Te rog, - am inceput sa o implor. – Te rog. O sa fiu cuminte. O sa vezi.
- Termin-o! - . M-a ridicat in picioare si m-a privit in ochi. – Michele, nu stiu ce sa ma mai fac cu tine. De ce nu asculti niciodata? Nu mai pot. Avem atatea probleme si te mai porti si tu asa. Tu nu intelegi. Te rog…
Am scuturat capul. – Nu vreau. Nu vreau sa dorm cu ala. Nu dorm cu el.
A scos fata de perna. – Asta este situatia. Daca nu iti convine, vorbeste cu tatal tau.
- Dar nu o sa ma asculte…
Mama termina de aranjat patul si se intoarse catre mine: - Ce ai spus? Repeta.
Am soptit. – Nu ma asculta…
M-a scrutat cu ochii ei negri. – Ce vrei sa spui?
- Voi nu ma ascultati… Tu ma urasti. Esti rea. Tu si tata ma urati. Stiu eu.
- Cine iti spune lucrurile astea? – M-a prins de brat, dar m-am rasucit si am luat-o la fuga.
Coboram scarile si o auzeam cum ma striga.
- Michele! Michele, intoarce-te!
- Nu o sa dorm acolo. Nu o sa dorm acolo cu ala.
Am fugit la parau si m-am catarat in roscov.
Nu o sa dorm in veci cu batranul ala. El il luase pe Filippo. Cum adormeam, putea sa ma ia si pe mine. Ma baga intr-un sac si pleca.
Dupa aia imi taia urechile.
Oare se putea trai fara urechi? Nu se moare din asta? Eu tineam la urechile mele. Lui Filippo probabil ca deja i le taiasera tata si batranul. In timp ce eu stateam in copac, el, in groapa lui, ramasese fara urechi.
Cine stie daca ii bandajasera capul?
Trebuia sa ma duc la el. Si trebuia sa ii povestesc despre mama lui, ca il iubea inca si ca spusese asta la televiziune si ca acum stia toata lumea.
Dar imi era teama, daca ii gaseam acolo pe tata si pe batranul acela?
Am privit spre orizont. Cerul era neted, gri, apasator deasupra lanurilor de grau. Colina era acolo, uriasa, invaluita de caldura.
Daca am grija nu o sa ma vada, mi-am zis.
- “O, partizane, du-ma departe, ca vor sa ma ingroape. O, partizane, du-ma departe. O, frumoaso, ciao, ciao, ciao” - . Am auzit o voce cantand.
Am privit in jos. Barbara Mura il tara pe
A inceput din nou sa fredoneze. – “Intr-o dimineata m-am trezit. O, ciao, frumoaso, ciao! Frumoaso, ciao, ciao, ciao!”
Nu il mai scotea din apa.
Voia sa il omoare.
Am urlat. – Ce faci? Lasa–l!
Barbara a sarit in sus si era cat p-aici sa cada in apa. A scapat cainele, care a iesit la suprafata si s-a tarat pana la mal.
Dintr-un salt m-am dat jos din copac.
- Dar cu tine ce e pe aici? – m-a intrebat manioasa Barbara.
- Ce ii faceai?
- Nimic. Il spalam.
- Nu-i adevarat, voiai sa il omori.
- Nu!
- Jura.
- Iti jur pe Dumnezeu si pe toti sfintii! – Si-a pus mana pe inima. – Il mananca puricii si capusele. De asta il spalam.
Nu stiam daca sa o cred sau nu.
L-a inhatat pe Togo, care statea pe o piatra si da din coada fericit. Deja uitase experienta urata. – Uite, sa vezi ca iti spun adevarul - . I-a ridicat o ureche.
- O, doamne, ce oribil!
In jurul urechii si inlauntrul ei misunau capusele. Ti se intorcea stomacul pe dos. Cu capsoarele lor infundate in piele, cu picioare negre si burti maronii, umflate si rotunde ca niste oua de ciocolata.
- Vezi? Ii sug sangele.
Am strambat din nas. – Si o sa fuga de la noroi?
- Am vazut la televizor ca Tarzan zicea ca elefantii isi fac baie in noroi ca sa scape de creaturile din spinare.
- Dar
- Si ce daca? Tot animal e.
- Eu cred ca trebuie sa le scoti, - i-am zis. – Cu namol nu o sa dispara.
- Dar cum?
- Le scoti cu mana.
- Si cine le scoate? Mie imi fac greata.
- Incerc eu - . Am prins una umflata intre degete, am inchis ochii si am tras tare.
- Mori, vampirule, mori! – Barbara l-a strivit cu o piatra, transformandu-l intr-o pata rosie.
Am reusit sa ii scot minim douazeci. Barbara il tinea pe Togo nemiscat. M-am plictisit repede. Nici Togo nu mai rezista. De abia il atingeam si incepea sa latre. – Pe celelalte le scoatem altadata, da?
- Bine - . Barbara a privit in jur. – Eu o sa plec. Tu ce vrei sa faci?
- O sa mai raman aici - . Dupa ce pleca, voiam sa imi iau Rabla si sa plec la Filippo.
A legat din nou sfoara in jurul gatului lui Togo.
- Atunci ne vedem mai tarziu? – a zis in timp ce se indeparta.
- Da.
S-a oprit. – Am vazut pe cineva la tine acasa. Cu o masina gri. E o ruda de-a ta?
- Nu.
- Azi a venit si la mine acasa.
- Ce voia?
- Nu stiu. A vorbit cu tata. Apoi au plecat. Cred ca era si tatal tau. Cu masina cea mare.
Era clar. Se duceau sa ii taie urechile lui Filippo.
A strambat din nas si a zis: - Tie iti place ala?
- Nu.
- Nici mie.
A tacut. Parea ca nu ar mai fi vrut sa plece. S-a intors si a soptit un “multumesc”.
- Pentru?
- Pentru ziua trecuta… Cand ai fost pedepsit in locul meu.
Am ridicat din umeri. – N-ai pentru ce.
- Aculta… - S-a inrosit toata. M-a privit o secunda si a zis: - Ti-ar placea sa te logodesti cu mine?
Simteam ca imi ard obrajii. – Poftim?
S-a aplecat sa il mangaie pe Togo. – Sa ne logodim.
- Eu si cu tine?
- Da.
Mi-am plecat capul si am inceput sa imi fixez varfurile picioarelor. – Pai… Nu mi-ar placea prea mult.
A suspinat. – N-are nimic. Nici macar nu avem aceeasi varsta - . Si-a trecut degetele prin par. – Atunci, la revedere!
- Pa, pa.
Si a plecat urmata de Togo.
A inceput sa imi fie frica de vipere, asa, pe neasteptate.
Pana atunci, cand urcam colina, nu ma gandisem deloc la vipere.
Aveam inca in fata ochilor imaginea cainelui brac pe care, in aprilie, il muscase o vipera de bot. Bietul animal era intins intr-un colt al magaziei, gafaind, cu privirea fixa, cu spuma alba pe gingii si cu limba scoasa.
- Nu avem ce sa ii mai facem - , zisese tata lui Teasta. – I-a ajuns veninul la inima.
Stateam toti in cerc in jurul lui, privindu-l.
- Sa il ducem la veterinar la Lucignano, - propusesem eu.
- Bani aruncati. E un hot doctorul ala, ii face o injectie cu apa si apoi iti da cainele mort. Plecati de aici, haide, lasati-l sa moara linistit - . Ne impinsese afara. Maria se pusese pe plans.
Strabateam lanul de grau si mi se parea ca vad peste tot serpi tarandu-se. Topaiam ca o prepelita si loveam cu o bata pamantul in jurul meu, provocand panica printre greieri si lacuste. Simteam cum ma batea soarele in cap, nu era nici o adiere de vant, iar campia se vedea in departare neclara.
Cand am ajuns la marginea valcelei eram istovit. Nu voiam decat putina umbra si o gura de apa. M-am indreptat catre tufisuri.
Dar era ceva neobisnuit. M-am oprit.
In afara de pasari, greieri si cicale se auzea si muzica.
M-am ascuns repede dupa un copac.
De acolo nu reuseam sa vad nimic, dar parea ca muzica se auzea din casa.
Ar fi trebuit sa plec in fuga, dar curiozitatea ma impingea sa privesc. Daca aveam grija, daca ramaneam printre copaci, nu putea sa ma vada nimeni. Ascunzandu-ma printre stejari, m-am apropiat de luminis.
Muzica se auzea mai tare. Era un cantec celebru. Il auzisem de foarte multe ori. Il cantau o doamna blonda si un domn elegant. Ii vazusem la televizor. Imi placea cantecul.
Chiar la marginea poienii era un bolovan acoperit cu ciufuri verzi de muschi, un ascunzis bun, si m-am tarat in spatele lui.
Mi-am intins gatul si am privit.
In fata casei era parcat Fiatul lui Felice, cu usile si portbagajul deschise. Muzica venea de la radioul din masina. Se auzea prost, cu intreruperi.
Felice a iesit din grajd. Era in slip. Era incaltat in bocanci si in jurul gatului avea nelipsita batista neagra. Dansa cu bratele desfacute si isi legana soldurile ca o dansatoare din buric.
- “Nu te schimbi niciodata, nu te schimbi niciodata, nu te schimbi niciodata…” – Canta fals, in sincron cu radioul.
Apoi se oprea si incepea sa cante cu o voce grava.
- “Tu esti ziua mea de ieri, tu esti ziua mea de azi. Esti pentru totdeauna. Neliniste.”
Apoi cu voce feminina. – “Acum poti incerca. Numeste-ma chinul tau, haide. Deja crezi asta”.
A indicat pe cineva imaginar. – “Tu esti ca vantul care poarta sunetul viorilor si trandafirii”.
- “Cuvinte, cuvinte, cuvinte…”
- “Asculta-ma”.
- “Cuvinte, cuvinte, cuvinte…”
- “Te rog”.
Era tare Felice. Canta de unul singur. Si partea feminina si cea masculina. Cand imita vocea masculina facea pe durul, cu ochii intredeschisi.
- “Cuvinte, cuvinte, cuvinte…”
- “Iti jur”.
Apoi s-a aruncat la pamant si a inceput sa faca flotari. Cu doua mani, cu una, cu palma, si canta incordat.
- “Cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte, doar cuvinte, cuvinte intre noi doi”.
Am plecat.
La Acqua Traverse se jucau “uno due tre stella”.
Teasta, Barbara si Remo erau nemiscati, in pozitii ciudate.
Salvatore, cu fata la zid, a strigat. – Un, due, tre, stellaaaa! – S-a intors si l-a vazut pe Teasta.
Teasta exagera intotdeauna, in loc sa faca trei pasi facea cinsprezece si era mereu prins. Apoi nu se mai juca. Ii spuneai ca l-ai vazut, dar nu te auzea. Din punctul lui de vedere, toata lumea trisa. El in schimb era un sfant. Daca ii ziceai ceva, te lua la trei pazeste. Intr-un mod sau altul, el invingea intotdeauna. Putea sa se joace si cu papusile, gasea el un mod de a invinge.
Am trecut printre case pedaland incet. Eram obosit si nervos. Nu reusisem sa ii spun lui Filippo de mama lui.
Camionul lui tata era parcat langa casa, alaturi de masina mare si gri a batranului.
Imi era foame. Plecasem fara sa mananc de dimineata. Dar nu imi venea sa ma duc acasa.
Teasta a venit langa mine. – Unde ai disparut?
- Am facut o tura.
- Stai mereu singur. Pe unde umbli? – Nu ii placea cand iti vedeai de treburile tale.
- La torent.
M-a privit suspicios. – Si ce faci acolo?
Am dat din umeri. – Nu stiu. Am stat in roscov.
S-a strambat de parca ar fi mancat o poama acra.
Togo a venit si a inceput sa muste roata de la bicicleta.
Teasta i-a tras un sut. – Pleaca de aici! Intepi cauciucurile cu dintii.
Togo a fugit la Barbara care statea asezata la umbra si i-a sarit in brate. Barbara m-a salutat. I-am facut cu mana.
Teasta a observat scena. – Te-ai imprietenit cu grasana?
- Nu…
M-a privit cu atentie sa vada daca spun adevarul.
- Nu, jur!
S-a linistit. – Ai chef sa ne jucam cu mingea?
Nu aveam chef, dar daca il refuzam era periculos. – Nu e prea cald?
A prins in mana ghidonul bicicletei. – Tu faci pe prostul, nu-i asa?
M-am speriat. – De ce? – Teasta putea sa se enerveze dintr-o data, sa ma traga de pe bicicleta si sa ma ia la suturi.
- De aia.
Din fericire a aparut Salvatore. Jongla cu mingea pe cap. Apoi a prins-o cu piciorul si a luat-o sub brat. – Salutare, Michele.
- Salutare.
Teasta l-a intrebat: - Ai chef de un joc?
- Nu.
S-a infuriat. – Sunteti doi fraieri! Atunci stiti ce o sa fac? Ma duc la Lucignano - . Si a plecat enervat.
Am inceput sa radem, apoi Salvatore mi-a zis: - Plec acasa. Vrei sa vii la mine sa jucam Subbuteo?
- Nu prea am chef.
Imi trase o palma pe umar. – Bine. Atunci ne vedem mai tarziu. Pa -. S-a indepartat jucandu-se cu mingea.
Imi placea Salvatore. Imi placea ca era mereu linistit si nu se ofensa la fiecare cinci minute. Cand trebuia sa ii spui ceva lui Teasta insa trebuia sa te gandesti bine inainte.
Am pedalat pana la fantana.
Maria adusese un lighenas si il transformase in piscina pentru papusile Barbie.
Avea doua, una normala si una neagra, cu o mana topita si fara par.
Eu o facusem asa. Intr-o seara vazusem la televizor povestea Ioanei D’Arc, insfacasem papusa si o aruncasem in foc urland: - Arzi! Vrajitoare! Arzi! – Cand mi-am dat seama ca luase foc, o scosesem repede cu piciorul si o aruncasem in oala cu ciorba.
Mama imi interzisese sa mai folosesc bicicleta timp de o saptamana si ma obligase sa mananc toata ciorba. Maria o implorase sa ii cumpere alta papusa. – De ziua ta. Pana atunci joaca-te cu cealalta si cearta-te cu idiotul de frate-tau - . Si Maria se obisnuise. Barbie cea frumoasa se numea Paola, iar cea arsa Poverella (Saracuta).
- Salutare, Maria, - i-am zis in timp ce coboram de pe bicicleta.
Si-a dus mana la ochi, sa se fereasca de soare. – Te-a cautat tata… Mama e foarte suparata.
- Stiu.
A luat-o pe Poverella si a bagat-o in piscina. – O superi mereu pe mama.
- Ma duc in casa.
- Tata a zis ca are ceva de vorbit cu Sergio si ca nu trebuie sa ii deranjam.
- Dar mi-e foame…
A scos o caisa din buzunar. – Vrei?
- Da - . Era calda si moale, dar am devorat-o si i-am aruncat samburele departe.
Tata a iesit pe terasa, m-a vazut si m-a strigat. – Michele, vino aici - . Era in camasa si in pantaloni scurti.
Nu voiam sa vorbesc cu el. – Nu pot acum, am treaba!
Mi-a facut semn sa urc. – Vino incoace.
Am sprijinit bicicleta de zidul casei si am urcat scarile cu capul in jos, resemnat.
Tata s-a asezat pe ultima treapta. – Aseaza-te aici, langa mine - . A scos un pachet de tigari din buzunarul de la camasa, a luat una si a aprins-o.
- Noi doi trebuie sa stam de vorba.
Nu mi se parea asa de furios.
Am ramas in tacere. Priveam, printre acoperisuri, campiile galbene.
- E foarte cald, nu-i asa?
- Da.
A indepartat un nor de fum. – Pe unde umbli toata ziua, pot sa stiu si eu?
- Nicaieri.
- Nu e adevarat. Te duci tu undeva.
- Fac ture pe aici prin zona.
- Singur?
- Da.
- Ce este in neregula? Nu iti place sa stai cu prietenii tai?
- Ba da, imi place. Dar imi place sa stau si singur.
A incuviintat din cap, cu privirile adancite in gol. L-am privit. Parea mai batran, printre firele negre de par se vedeau si cateva albe, obrajii se adancisera si parea ca nu dormise de o saptamana.
- Ai suparat-o pe mama ta.
Am rupt o crenguta de rozmarin dintr-o glastra si am inceput sa o invart intre degete. – Nu am facut-o intentionat.
- Mi-a spus ca nu vrei sa dormi in camera cu Sergio.
- Mi-e greu…
- De ce?
- Fiindca vreau sa dorm cu voi. In patul vostru. Sa dormim cu totii. Daca ne ingramadim, incapem.
- Si Sergio ce o sa creada daca nu vrei sa dormi cu el?
- Nu imi pasa.
- Nu asa se trateaza musafirii. Imagineaza-ti cum ar fi sa te duci la cineva acasa si sa nu vrea nimeni sa doarma cu tine. Ce ai crede?
- Nu mi-ar pasa, as vrea o camera doar pentru mine. Ca la hotel.
A incuviintat cu un suras si cu doua degete a aruncat chistocul in strada.
L-am intrebat: - Sergio e seful tau? De asta trebuie sa stea la noi.
M-a privit mirat. – Cum adica e seful meu?
- Da, adica hotaraste el toate lucrurile.
- Nu, nu hotaraste nimic. E un prieten de-al meu.
Nu era adevarat. Batranul era seful, nu prietenul lui. Stiam eu. Putea sa foloseasca pana si cuvinte urate.
- Tata, dar tu unde dormi cand te duci in Nord?
- De ce?
- Asa.
- La hotel, pe unde apuc, cateodata si in camion.
- Ce se intampla noaptea in Nord?
M-a privit, a tras aer pe nas si m-a intrebat: - Ce e? Nu te bucuri ca m-am intors?
- Ba da.
- Spune-mi adevarul.
- Ba da, ma bucur.
M-a strans tare in brate. Simteam mirosul sudorii lui. Mi-a soptit in ureche: - Strange-ma, Michele, strange-ma! Arata-mi cat esti de puternic.
L-am strans cat am putut de tare si mi-a venit sa plang. Simteam un nod in gat si lacrimile incepusera sa curga.
- Ce faci, plangi?
Am suspinat. – Nu, nu plang.
A scos din buzunar o batista mototolita. – Sterge-ti lacrimile, daca te vede cineva o sa creada ca esti o fetita. Michele, in perioada asta sunt foarte ocupat si trebuie sa fii ascultator. Mama ta e obosita. Termina cu mofturile. Daca o sa fii cuminte, cand termin treaba te duc la mare. Si mergem cu barca cu pedale.
- Barca cu pedale?
- Da, in loc de vasle are pedale, ca o bicicleta.
Mi-am sters lacrimile. – Se poate merge cu ea pana in Africa?
- Daca pedalezi pana acolo.
- Eu vreau sa plec din Acqua Traverse.
- De ce, nu iti mai place aici?
I-am dat batista inapoi. – Putem sa mergem in Nord.
- De ce vrei sa pleci?
- Nu stiu, nu imi mai place aici.
A privit in departare. – O sa mergem in Nord.
Am mai rupt o crenguta de rozmarin. Mirosea frumos. – Tu ai auzit de ursuletii spalatori?
S-a incruntat. – Ursuleti spalatori?
- Da.
- Nu am auzit, ce sunt?
- Nimic… Sunt niste ursuleti care spala rufele… Dar poate nu exista.
Tata s-a ridicat in picioare si si-a indreptat spatele. – Aaaah! O sa ma intorc in casa, trebuie sa vorbesc cu Sergio. De ce nu te duci sa te joci fiindca in curand trebuie sa mancam? – A deschis usa, dar cand sa intre s-a oprit. – Mama a pregatit tagliatelle. Sa ii ceri iertare mai tarziu.
In acel moment a sosit Felice. A oprit masina intr-un nor de praf si a iesit din ea de parca inauntru ar fi fost un roi de viespi.
- Felice! – a strigat tata. – Vino incoace putin!
Felice a facut semn ca vine si cand a trecut pe langa mine mi-a dat o lovitura peste ceafa si mi-a zis: - Ce faci, prostanacule?
Acum nu mai era nimeni la Filippo.
Galeata cu excremente era plina. Oala cu apa era goala.
Filippo isi tinea capul acoperit cu patura. Nici nu isi daduse seama ca am coborat in groapa.
Glezna era intr-o stare mai proasta, parea mai umflata si mai vanata. Mustele roiau pe deasupra.
M-am apropiat. – Hei! – Nu parea sa ma auda. – Hei! Ma auzi? – M-am apropiat si mai mult. – Ma auzi?
A suspinat. – Da.
Inseamna ca tata nu ii taiase urechile.
- Te cheama Filippo, nu-i asa?
- Da.
Imi pregatisem discursul pe drum. – Am venit sa iti spun un lucru foarte important. Deci… Mama ta spune ca te iubeste. Si ca ii e dor de tine. A spus ieri la televizor. La stiri. A zis ca nu trebuie sa iti faci griji. Si ca nu iti iubeste doar urechile, ci te iubeste pe de-a intregul.
Nimic.
- M-ai auzit?
Nimic.
Am repetat. – Deci… Mama ta spune ca te iubeste. Si ca ii e dor de tine. A spus ieri asta, la televizor. A zis ca nu trebuie sa iti faci griji… Si ca nu iubeste doar urechile tale.
- Mama mea a murit.
- Cum a murit?
A raspuns de sub patura. – Mama mea a murit.
- Cum asa? Traieste. Am vazut-o eu la televizor…
- Nu. A murit.
Mi-am dus mana la inima. – Iti jur pe capul sorei mele Maria ca e in viata. Am vazut-o ieri-noapte, era la televizor. Era bine. E blonda. Slaba. Putin mai in varsta… Dar frumoasa. Era asezata pe un fotoliu inalt, maron. Ca acelea de regi. Si in spatele ei era un tablou cu un vapor. E adevarat, nu?
- Da. Tabloul cu un vapor… - Vorbea incet, de abia se auzea de sub patura.
- Si ai un trenulet electric. Cu locomotiva cu aburi. L-am vazut.
- Nu-l mai am. S-a stricat. L-a aruncat doica.
- Doica?
- Liliana. Si ea a murit. Si Peppino a murit. Si bunica Arianna a murit. Si fratele meu a murit. Au murit toti. Sunt toti morti si traiesc in gropi ca aceasta. Si intr-una dintre ele sunt eu. Toti la fel. Lumea e un loc plin cu gropi in care stau mortii. Si luna e o minge plina de gropi in care sunt alti morti.
- Nu-i adevarat - . Mi-am pus mana pe spatele lui. – Nu se vede nimic. Luna e normala. Mama ta nu a murit. Am vazut-o eu. Trebuie sa ma crezi.
A ramas putin pe ganduri, apoi m-a intrebat: - Atunci de ce nu vine aici?
- Nu stiu.
- De ce nu vine sa ma ia de aici?
- Nu stiu.
- Si eu de ce ma aflu aici?
- Nu stiu - . Apoi am zis incet, ca sa nu ma poata auzi: - Tatal meu te-a adus aici.
M-a lovit cu piciorul. – Tu nu stii nimic. Lasa-ma in pace. Nu esti ingerul pazitor. Esti rau. Pleaca de aici - . Si a izbucnit in plans.
Nu stiam ce sa fac. – Nu sunt rau. Eu nu am legatura cu asta. Nu mai plange, te rog.
A continuat sa ma loveasca cu piciorul. – Pleaca de aici! Pleaca de aici!
- Asculta-ma…
- Pleaca, pleaca!
M-am ridicat in picioare. – Am venit pana aici pentru tine, am facut tot drumul, de doua ori, iar tu ma gonesti. Bine, o sa plec, dar daca plec nu o sa ma mai intorc niciodata. Niciodata. O sa ramai aici, singur, pentru totdeauna, si o sa vina sa iti taie amandoua urechile - . M-am prins de funie si am inceput sa urc. Il auzeam plangand. Parea ca o sa se sufoce.
Am iesit din groapa si i-am zis: - Si nu sunt ingerul tau pazitor!
- Stai…
- Ce vrei?
- Ramai…
- Nu. Ai spus ca trebuie sa plec si o sa plec.
- Te rog. Ramai.
- Nu!
- Te rog. Doar pentru cinci minute.
- Bine. Cinci minute. Dar daca faci pe nebunul o sa plec.
- Nu o sa fac.
Am coborat. Mi-a atins un picior.
- De ce nu iesi de sub patura? – l-am intrebat si m-am ghemuit langa el.
- Nu pot, sunt orb…
- Cum esti orb?
- Nu mi se deschid ochii. Vreau sa ii deschid, dar raman inchisi. In intuneric vad. In intuneric nu sunt orb - . A ezitat. – Stii, mi-au spus ca o sa te intorci.
- Cine?
- Ursuletii spalatori.
- Termin-o cu ursuletii astia! Tata mi-a spus ca nu exista. Ti-e sete?
- Da.
Am deschis geanta si am scos sticla. – Poftim.
- Vino - . A ridicat patura.
M-am strambat. – Acolo sub ea? – Imi era putin sila. Dar asa puteam sa vad daca avea urechile la locul lor.
A inceput sa ma atinga. – Cati ani ai? – Isi trecea degetele pe nas, pe gura, pe ochi.
Ramasesem ca paralizat. – Noua. Tu?
- Noua.
- Cand te-ai nascut?
- Pe doisprezece septembrie. Tu?
- Pe douazeci noiembrie.
- Cum te cheama?
- Michele. Michele Amitrano. Tu in ce clasa esti?
- A patra. Tu?
- A patra.
- La fel.
- Da.
- Mi-e sete.
I-am dat sticla.
A baut. – E buna. Vrei?
Am baut si eu. – Pot sa ridic putin patura? – Lesinam de cald si de miros.
- Putin.
Am ridicat-o putin, cat sa pot sa iau o gura de aer si sa ii vad fata.
Era neagra. Transpirata. Parul blond si subtire se imbacsise cu pamant in suvite tari si uscate. Sangele coagulat ii sigilase pleoapele. Buzele erau negricoase si crapate. Narile erau obturate de mucozitati si cruste.
- Pot sa te spal pe fata? – l-am intrebat.
A lungit gatul, a ridicat capul si un suras s-a deschis pe buzele lui chinuite. I se innegrisera si dintii.
Mi-am scos tricoul, l-am inmuiat putin in apa si am inceput sa ii curat fata.
Pe unde stergeam pielea ramanea alba, ataa de alba incat parea transparenta, precum carnea de peste fiert. L-am curatat mai intai pe frunte, apoi pe obraji.
Cand l-am spalat pe ochi mi-a zis: - Mai incet, ma doare.
- Te spal incet.
Nu reuseam sa dizolv crustele. Erau tari si dese. Dar stiam ca era la fel ca si la crustele de la catei. Cand reusesti sa le desfaci, cateii pot sa vada din nou. Am continuat sa le inmoi pana cand o pleoapa s-a ridicat si, repede, s-a inchis la loc. O clipa doar, suficient pentru ca soarele sa ii raneasca ochiul.
- Aaahhhhaaa! – a tipat si si-a strecurat capul sub patura ca un strut.
- Vezi? Vezi? Nu esti orb! Nu esti orb deloc.
- Nu pot sa tin ochii deschisi.
- Fiindca stai mereu in intuneric. Dar vezi, nu-i asa?
- Da. Esti mic.
- Nu sunt mic. Am noua ani.
- Ai parul negru.
- Da.
Era foarte tarziu. Trebuia sa ma intorc acasa. – Acum trebuie sa plec. Ma intorc maine.
De sub patura a zis: - Promiti?
- Promit.
Cand batranul a intrat in camera, ma pregateam sa pacalesc monstrii.
De cand eram mic visam intotdeauna monstri. Si chiar acum, la varsta adulta, mi se intampla din cand in cand sa ii mai visez, numai ca acum nu mai stiu sa ii pacalesc.
Asteptau sa atipesc ca sa ma sperie.
Pana cand, intr-o noapte, am inventat un sistem impotriva viselor urate.
Am gasit un loc unde sa inchid fiintele acela diforme si infricosatoare pentru a putea dormi linistit.
Ma relaxam si asteptam sa mi se ingreuneze pleoapele si cand eram gata sa atipesc, exact in acel moment, imi imaginam monstrii mergand, toti impreuna, intr-o ascensiune. Ca in procesiunea Sfintei Marii la Lucignano.
Vrajitoarea Bistrega, cocosata si cu fata incretita de riduri. Omul-lup, mergand in patru labe, cu hainele sfasiate si cu colti albi. Omul-negru, o umbra care aluneca precum un sarpe printre pietre. Lazar, mancatorul de cadavre, devorat de insecte si inconjurat de un roi de muste. Capcaunul, un gigant cu ochi mici si gusa, cu pantofi uriasi si cu un sac in spinare, plin cu copii. Tiganii, un fel de vulpi cu picioare de gaina. Omul cu cerc, un tip imbracat in salopeta albastra, care avea un cerc de lumina pe care putea sa il arunce foarte departe. Omul-peste, care traia in adancurile marii si isi tinea mama in spinare. Copilul-caracatita, nascut cu tentacule in loc de picioare si brate.
Inaintau impreuna. Catre un loc nestiut. Erau terifianti. De fapt, nimeni nu se oprea sa ii priveasca.
La un moment dat, aparea un autobuz auriu, cu luminite colorate. Pe acoperis avea un megafon din care se auzea: “Doamnelor si domnilor, urcati in autobuzul viselor! Urcati in acest autobuz magnific, care va va duce pe toti la circ, fara sa fie nevoie sa platiti nici macar o lira! Astazi se poate ajunge gratis la circ. Urcati! Urcati!”.
Monstrii, fericiti datorita acesti ocazii nesperate, urcau in autobuz. In acel moment, imi imaginam ca burta mea se deschidea, o taietura lunga se desfacea si toti monstrii intrau inauntru linistiti.
Prostii de ei credeau ca ajunsesera la circ. Eu inchideam taietura si ei ramaneau cu buza umflata. Din momentul acesta era de ajuns sa adorm cu mainile pe burta si nu mai aveam deloc vise urate.
Tocmai cand ii prinsesem in capcana, a intrat batranul, mi-a distras atentia, mi-am ridicat mainile de pe burta si monstrii au fugit. Am inchis ochii si m-am prefacut ca dorm.
Batranul facea o gramada de zgomote. Umbla in valiza. Tusea. Sufla.
Mi-am pus un brat peste fata si m-am uitat pe furis ce facea.
O raza de lumina se revarsa in camera. Batranul era asezat pe patul Mariei. Slab, cocosat si sumbru. Fuma. Cand tragea din tigara ii vedeam nasul si ochii colorandu-se in rosu. Din cand in cand dezaproba din cap. Apoi fornaia ca si cum s-ar fi certat cu cineva.
A inceput sa se dezbrace. Si-a scos cizmele, sosetele, pantalonii, camasa. A ramas in chiloti. Avea pielea flasca, atarnata de oase ca si cum ar fi fost cusuta pe deasupra. A aruncat tigara pe fereastra. Chistocul a disparut in noapte. Si-a desfacut parul. Parea unTarzan batran si bolnav. S-a intins pe pat.
Acum nu mai puteam sa il vad, dar era aproape. Daca adormeam, putea sa ma fure. Trebuia sa inventez ceva. Sa imi pun cuie in pat. Asa nu o sa mai adorm.
Si-a dres vocea. – Se moare de cald in camera asta. Tu cum rezisti?
Mi-am tinut rasuflarea.
- Stiu ca nu dormi.
Voia sa ma pacaleasca.
- Esti un smecheras… Nu iti place de mine, asa e?
Nu, nu imi place de tine! Asa as fi vrut sa raspund. Dar nu puteam. Dormeam. Si chiar daca nu ma prefaceam ca dorm, nu as fi avut curajul sa ii spun.
- Nici copiii mei nu ma placeau - . A luat de jos o sticla cu apa pe care o adusese mama pentru el si a luat cateva inghitituri. – Ce posirca, - s-a lamentat. – Aveam doi copii. Unul e inca viu, dar e ca si cum n-ar fi. Cel in viata se numeste Giuliano. E mai mare decat tine. Nu mai traieste in Italia. A plecat. In India… Acum cinci ani. Sta intr-o comunitate. I-au umplut capul cu baliverne. S-a ras in cap. Se imbraca in portocaliu si se crede si el indian. Si crede ca traim de mai multe ori. Se drogheaza ca un caine si o sa moara ca un caine, acolo. Eu cu siguranta nu o sa ma duc acolo sa il iau inapoi…
S-a inecat intr-un acces de tuse. Seaca. Parca i se spargeau plamanii. Dupa ce i-a revenit rasuflarea, a continuat. – Francesco a murit acum cinci ani. El era cuminte, il iubeam mult - . Si-a aprins alta tigara. – Intr-o zi a cunoscut-o pe una. Am vazut-o si nu mi-a placut. Din prima. Zicea ca e profesoara de gimnastica. O tarfa… O blonda uscativa… pe jumatate slava. Slavii sunt cei mai rai. L-a dus de nas. Era o sarantoaca si l-a vazut pe Francesco si s-a agatat de el fiindca Francesco e un baiat de treaba, generos, un baiat care pana la urma ii lasa pe toti sa il fraiereasca. Cine stie ce naiba i-a facut de l-a prostit asa. Dupa aceea am aflat ca tarfa aia facea escrocherii cu un fel de vrajitor. Aia doi l-au futut. L-au slabit. Era un baiat puternic, dar ajunsese un schelet, nu se mai tinea pe picioare. Intr-o zi vine si imi spune ca se insoara. Nu mai era nimic de facut. Eu am incercat sa ii spun ca aia il distruge, dar in cele din urma era viata lui. S-au casatorit. Au plecat in luna de miere cu masina. Se duceau la Positano si la Amalfi, pe coasta. Trec doua zile si nu suna. E normal, ma gandesc, sunt in luna de miere. O sa sune el. Si in schimb cine suna? De la comisariatul din Sorrento. Imi spun ca trebuie sa ma prezint imediat acolo. Ii intreb de ce. Nu pot sa imi spuna la telefon. Trebuie sa ma duc acolo daca vreau sa aflu. Imi spun ca are legatura cu fiul meu. Cum naiba sa ma duc eu? Nu puteam sa ma duc. Daca faceau un control eram terminat. Ma cautau fiindca nu ma prezentasem la suspendarea sentintei. Ma inchideau iarasi. L-am pus pe un cunoscut sa ii sune. Unul cu cunostinte. Si ala imi spune ca fiul meu a murit. Cum a murit? Si ala imi spune ca s-a sinucis, ca s-a aruncat de pe o stanca. Ca a zburat de la doua sute de metri si ca s-a strivit de stanci. Baiatul meu? Francesco sa se omoare? Isi bateau joc de mine? Nu puteam sa ma duc acolo. Si am trimis-o pe imbecila de maica-sa sa vada ce s-a intamplat.
- Si ce se intamplase? –, mi-a scapat.
- Dupa parerea lor, Francesco s-a oprit pe marginea strazii sa priveasca panorama, ea statea in masina, i-a facut o poza, apoi a sarit zidul de pe margine si s-a aruncat in gol. Faci poza sotiei si apoi te arunci in prapastie? Spuneau ca l-au gasit strivit, cu cocoselul afara din pantaloni si cu aparatul de fotografiat la gat. Dupa tine, unul care vrea sa se omoare face o poza, isi scoate cocoselul si apoi se arunca? Ce mai e si prostia asta? Eu stiu cum s-a intamplat… Nu povestea asta cu panorama. Francesco s-a oprit fiindca voia sa se pise. Nu voia sa faca in mijlocul strazii. E un tanar educat. A sarit peste zid si s-a usurat si curva aia l-a impins in prapastie. Dar nimeni nu ma crede. L-a impins si gata. L-a omorat.
- Si de ce?
- Bravo. De ce? Nu stiu. Nu avea niciun ban. Nu stiu. Nici nu pot sa dorm noaptea. Dar proasta aia a platit… Am… Bine, sa o lasam balta, ca s-a facut tarziu. Noapte buna.
A aruncat tigara pe geam si s-a pus la culcare si dupa doua minute dormea, iar dupa trei sforaia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu