2.

Cand m-am trezit, mama si tata dormeau inca. Am mancat lapte si paine cu gem, apoi mi-am luat bicicleta.
- Unde te duci?
Maria era pe scara, in chiloti, si ma privea.
- Sa fac o plimbare.
- Unde?
- Nu stiu.
- Vreau sa vin cu tine.
- Nu.
- Stiu unde te duci... Te duci pe colina.
- Nu. Nu ma duc acolo. Daca mama si tata te intreaba ceva, spune-le ca m-am dus sa ma plimb si ca ma intorc repede.



O alta zi de foc.
La opt dimineata, soarele era inca jos, dar deja incepuse sa parjoleasca lanurile. Mergeam pe strada pe care fusesem cu o zi in urma si nu ma gandeam la nimic, pedalam prin praf si insecte si incercam sa ajung repede. Am luat-o pe drumul dintre lanuri, care se strecura pe langa colina si ajungea in vale. Din cand in cand din grau se ridicau cotofenele cu cozile lor alb cu negru. Se urmareau, se certau, se insultau cu trilurile lor stridente. Un soim plutea imobil, purtat de curentii de aer calzi. Si am vazut chiar si un iepure roscovan, cu urechi lungi, trecand ca o sageata prin fata mea. Inaintam cu greu, apasand pedalele, rotile alunecau pe pietre si pe bulgarii uscati. Cu cat ma apropiam de casa abandonata, cu atat crestea colina galbena in fata mea si cu atat simteam o greutate strivindu-mi pieptul, taindu-mi respiratia.
Si daca ajungeam sus si erau vrajitoare sau vreun capcaun?
Stiam ca vrajitoarele se intalneau noaptea in casele parasite si faceau petreceri si daca luai parte la ele iti pierdeai mintile, iar capcaunii mancau copii.
Trebuia sa am grija. Daca ma prindea vreun capcaun, ma baga si pe mine intr-o groapa si ma manca pe bucatele. Mai intai un brat, apoi un picior si asa mai departe. Si nimeni nu stia nimic. Parintii mei ar fi plans disperati. Si toti ar spune: “Michele era asa de bun, ne pare foarte rau”. Ar fi venit unchii mei si verisoara Evelina cu Giulietta ei albastra. Teasta nu ar fi plans, si nici Barbara. Sora mea si Salvatore, da.
Nu voiam sa mor. Chiar daca mi-ar fi placut sa ma duc la inmormantarea mea.
Nu trebuia sa ma duc acolo sus. Imi pierdusem mintile?
Am intors bicicleta si m-am orientat catre casa. Dupa cateva sute de metri am franat.
Ce ar fi facut Tiger Jack in locul meu?
Nu s-ar fi intors din drum nici daca ii ordona Manitu in persoana.
Tiger Jack.
Era o persoana de incredere. Tiger Jack, prietenul indian al lui Tex Willer.
Si Tiger Jack s-ar fi urcat pe colina chiar daca acolo avea loc intrunirea internationala a tuturor vrajitoarelor, banditilor si capcaunilor de pe pamant, fiindca era un indian navajo si era neinfricat si nevazut si tacut ca o puma si stia sa se catere si stia sa ii loveasca cu pumnalul pe dusmani.
Eu sunt Tiger, si chiar mai bine, sunt fiul italian al lui Tiger, mi-am zis.
Pacat ca nu aveam un pumnal, un arc sau o pusca Winchester.
Am ascuns bicicleta, cum ar fi facut Tiger cu calul sau, m-am strecurat in lanul de grau si am inaintat in patru labe pana cand nu mi-am mai simtit nici picioarele tepene ca doua bucati de lemn si nici mainile amortite. Atunci am inceput sa topai ca un fazan, privind in stanga si in dreapta.
Cand am ajuns in vale, m-am oprit cateva minute ca sa imi recapat rasuflarea, sprijinit de un copac. Si am trecut apoi de la un copac la altul ca o umbra sioux. Cu urechile ciulite la orice voce sau zgomot suspect. Dar nu auzeam decat sangele care imi lovea timpanele.
M-am strecurat printre ruine si am ajuns in curte.
Ascunsa sub placaj si saltea era groapa.
Nu fusese un vis.
Nu reuseam sa il vad bine. Era intuneric si plin de muste si iesea un miros greoi.
Am ingenuncheat pe marginea gropii.
- Esti viu?
Nimic.
- Esti viu? Ma auzi?
Am asteptat, apoi am luat o pietricica si am aruncat-o. L-am lovit intr-un picior. Un picior slab si subtire, cu degetele negre. Un picior care nu s-a miscat niciun milimetru.
Era mort. Si s-ar fi ridicat de acolo numai daca Isus in persoana i-ar fi cerut asta.
Mi s-a facut pielea de gaina.
Cainii si pisicile moarte nu ma impresionasera niciodata asa de rau. Blana lor ascunde moartea. Acel cadavru insa, cu pielea alba, cu un brat intr-o parte, cu capul sprijinit de perete era dezgustator. Nu era sange, nimic. Doar un corp fara viata intr-o groapa pierduta.
Nu mai avea nimic omenesc.
Trebuia sa ii vad fata. Fata era cea mai importanta. Dupa fata se poate intelege tot.
Dar imi era frica sa cobor acolo. Puteam sa il intorc cu un bat. Aveam nevoie un bat bun, lung. Am intrat in grajd si am gasit o prajina, dar era prea scurta. M-am intors. Inspre curte se afla o usita inchisa cu cheia. Am incercat sa o imping dar, chiar daca era prost pusa, rezista. Deasupra usii era o ferestruica. M-am catarat si, cu capul inainte, am reusit sa ma strecor inauntru. Daca as fi avut vreo doua kilograme in plus sau un fund ca al Barbarei, nu as fi reusit sa intru.
Am ajuns in camera pe care o vazusem in timp ce trecusem pe deasupra. Erau pachetele cu paste. Cutiile de rosii deschise. Sticle de bere goale. Resturile de la un foc. Ziare. O saltea. Un bidon plin cu apa. Un cos. Am avut aceeasi senzatie pe care o avusesem cu o zi in urma, ca aici venea cineva. Camera aceea nu era abandonata la fel ca restul casei.
Sub o patura gri era o cutie mare de carton. Inauntrul ei am gasit o funie care avea in capat un carlig de fier.
Cu asta pot sa ma duc jos, m-am gandit.
Am luat-o, am aruncat-o pe geam si am iesit.
In curte era un brat ruginit de scripete. Am legat de el funia. Dar imi era teama ca nu o sa tina si ca o sa raman in groapa cu mortul. Am facut trei noduri, ca acelea pe care le facea tata pe acoperisul camionului. Am tras cu toata forta, tinea. Atunci am aruncat-o in groapa.
- Nu imi e frica de nimic, - am murmurat ca sa imi fac curaj, dar picioarele imi tremurau si o voce in creier imi urla sa nu ma duc.
Mortii nu fac nimic, mi-am zis, mi-am facut semnul crucii si am coborat.



Inauntru era mai racoare.
Pielea mortului era murdara, plina de namol si excremente. Era gol. Cam cat mine de inalt, dar mai slab. Era os si piele, ii ieseau coastele. Probabil era de-o varsta cu mine.
I-am atins mana cu varful piciorului, dar a ramas fara viata. Am ridicat patura care ii acoperea picioarele. In jurul gleznei drepte avea un lant gros inchis cu un lacat. Pielea roz era julita. Un lichid transparent si dens i se prelingea pe corp si se scurgea pe zalele ruginite ale lantului legat de un inel ingropat.
Voiam sa ii vad fata. Dar nu voiam sa ii ating capul. Mi-era teama.
In cele din urma, ezitand, am intins un brat si am prins intre degete un colt al paturii, si incercam sa o ridic de pe chipul lui cand mortul si-a indoit piciorul.
Am strans pumnii si, cu sangele inghetat in vine, am ramas cu gura cascata.
Apoi mortul s-a ridicat in fund, ca si cum ar fi fost viu, si cu ochii inchisi si-a intins bratele catre mine.
Mi s-a ridicat parul in cap, am inceput sa urlu, am sarit un pas inapoi si m-am impiedicat de galeata, iar excrementele s-a imprastiat peste tot. Am cazut pe spate urland.
Si mortul incepuse sa tipe.
Ma zvarcoleam in rahat. Apoi, in sfarsit, cu o smucitura disperata, am prins funia si am tasnit afara din groapa ca un purice innebunit.


Pedalam, ma strecuram printre gropi si movilite riscand sa imi rup coloana, dar nu franam. Inima imi exploda, plamanii ma ardeau. Bicicleta s-a lovit de o ridicatura din pamant si m-am trezit in aer. Am aterizat rau, mi-am zdrelit piciorul, am tras de frane, dar a fost si mai rau, roata din fata s-a blocat si am alunecat in santul de pe marginea drumului. M-am ridicat in picioare tremurand si m-am privit. Un genunchi era insangerat, tricoul era plin de rahat, o bretea de la sanda se rupsese.
Respira, mi-am zis.
Respiram si am inceput sa imi simt inima linistindu-se si rasuflarea potolindu-se si pe neasteptate mi s-a facut somn. M-am intins. Am inchis ochii. De sub pleoape se vedea totul rosu. Imi mai era inca frica, dar o simteam ca pe o arsura in stomac. Soarele imi incalzea bratele amortite. Greierii imi tipau in urechi. Genunchiul imi pulsa.
Cand am deschis din nou ochii, mergeau pe mine furnici mari si negre.
Cat dormisem? Poate cinci minute sau doua ore.
M-am urcat pe Rabla si am apucat din nou drumul spre casa. In timp ce pedalam il vedeam mereu pe copilul mort care se ridica si isi intindea mainile catre mine. Fata aceea supta, ochii inchisi, gura deschisa continuau sa imi vina in fata ochilor.
Acum mi se parea ca un vis. Un cosmar care isi mai pierduse din forta.
Era viu. Se prefacuse ca e mort. De ce?
Poate era bolnav. Poate era un monstru.
Un om-lup.
Noaptea se transforma in lup. Il tineau legat acolo fiindca era periculos. Vazusem la televizor un film despre un om care in noptile cu luna plina devenea lup si asalta oamenii. Taranii pregatisera o capcana in care il prinsesera pe lup si un vanator il impuscase si lupul murise si devenise iarasi om. Era farmacistul. Iar vanatorul era fiul farmacistului.
Pe baiatul acela il tineau legat sub placaj acoperit cu pamant ca sa nu il expuna la razele lunii.
Oamenii-lup nu se pot vindeca. Pentru a-i omori trebuia sa ai un glont de argint.
Dar oamenii-lup nu existau.
“Termin-o cu monstrii astia, Michele. Monstrii nu exista. Fantomele, oamenii-lup, vrajitoarele sunt prostii inventate ca se sperie creduli ca tine. Trebuie sa iti fie frica de oameni, nu de monstri”, imi spusese tata intr-o zi cand il intrebasem daca monstrii pot sa respire sub apa.
Dar daca il ascunsesera acolo trebuia sa existe un motiv.
Tata mi-ar putea explica tot.



- Tata! Tata... – Am impins usa si am navalit inauntru. – Tata! Trebuie sa iti spun... – restul cuvintelor mi-au murit pe buze.
Statea pe fotoliu, cu ziarul in mani si ma privea cu ochii de broasca. Cea mai urata privire de broasca pe care o vazusem de cand bausem apa de la Lourdes crezand ca e apa minerala. A strivit chistocul in ceasca de cafea.
Mama cosea pe canapea, si-a ridicat privirea, apoi a coborat-o din nou.
Tata a tras aer pe nas si a zis: - Pe unde ai umblat toata ziua? – m-a masurat din cap pana in picioare. – Tu te-ai vazut? Pe unde naiba te-ai tavalit? – S-a strambat. – In rahat? Puti ca un porc! Ti-ai rupt si sandalele! – A privit ceasul. – Stii ce ora e?
Nu am zis nimic.
- Iti spun eu. Trei si douazeci. La pranz nu te-ai aratat. Nimeni nu stia unde esti. Te-am cautat pana la Lucignano. Ieri ai scapat, dar astazi nu o sa mai scapi.
Cand era asa de infuriat tata nu urla, avea o voce grava. Asta ma ingrozea. Nici acum nu suport persoanele care nu-si exteriorizeaza furia.
Mi-a aratat usa. – Daca vrei sa faci numai ce crezi tu, atunci e mai bine sa pleci. Eu nu te mai vreau. Pleaca!
- Asteapta, vreau sa iti spun ceva.
- Nu trebuie sa imi spui nimic, trebuie sa iesi pe usa aceea.
L-am implorat. – Tata, e un lucru important...
- Daca nu iesi in trei secunde, ma ridic de pe acest fotoliu si te scot in suturi din Acqua Traverse - . Si dintr-o data a ridicat tonul. – Pleaca de aici!
Am incuviintat din cap. Imi venea sa plang. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, am deschis usa si am coborat scarile. M-am urcat pe Rabla si am pedalat pana la torent.



Torentul era mereu sec, mai putin iarna, cand ploua mult. Serpuia printre campiile galbene ca un sarpe lung, albicios. Un pat de pietre albe si ascutite, de roci incandescente si smocuri de iarba. Dupa o zona abrupta intre doua coline, paraul se largea formand un elesteu care vara incepea sa sece pana se transforma intr-o baltoaca intunecata.
Il numeam “lacul”.
In apa lui nu erau nici pesti, nici mormoloci, doar larve de tantari si insecte plutitoare. Daca iti bagai picioarele in baltoaca, le scoteai acoperite de un namol negru si imputit.
Ne duceam acolo pentru roscov.
Era mare, batran si era usor sa te cateri in el. Visam sa construim in el o casuta. Cu usa, acoperis, scara din sfori si tot ce mai trebuia. Nu reusisem sa gasim niciodata scandurile, cuiele, inspiratia. Teasta reusise sa puna intre crengile lui o somiera veche. Dar se statea foarte incomod. Te zgaria. Iti gaurea hainele. Si daca te miscai prea mult te trezeai pe jos.
De ceva timp insa nimeni nu mai urca in roscov. Mie insa imi placea in continuare. Se statea bine acolo sus, ascuns intre frunze. Se vedea pana departe, ca din varful catargului unei nave. Acqua Traverse era o mica pata, un punctulet pierdut intre lanuri. Si puteai sa supraveghezi strada care ducea la Lucignano. De acolo vedeam acoperisul verde al camionului lui tata inaintea oricui altcuiva.
M-am catarat pana la locul meu obisnuit, calare pe o creanga groasa care se bifurca si am hotarat sa nu ma mai intorc acasa.
Daca tata nu ma dorea, daca ma ura, nu mai conta, eu ramaneam acolo. Puteam sa raman fara familie, ca orfanii.
“Eu nu te vreau. Pleaca de aici!”
Bine, mi-am zis. Dar cand nu ma voi mai intoarce, iti va fi foarte greu. Si atunci o sa vii aici dedesubt sa imi ceri sa ma intorc, dar eu nu ma voi mai intoarce si o sa ma rogi, si eu tot nu ma voi intoarce si o sa intelegi ca ai gresit si ca fiul tau nu se mai intoarce si locuieste in roscov.
Mi-am scos tricoul, mi-am sprijinit spatele de lemn, cu capul in palme, si am privit catre colina unde se afla baietelul. Era departe, in marginea campiei, si soarele apunea in spatele ei. Era un disc rosiatic care se stingea printre nori si cer.



- Michele, coboara!
M-am trezit si am deschis ochii.
Unde eram?
Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama ca eram cocotat in roscov.
- Michele?
Sub copac era Maria, pe Graziella. Am cascat. – Ce vrei? – Mi-am intins oasele. Aveam spinarea rupta.
S-a dat jos de pe bicicleta. – Mama a zis ca trebuie sa te intorci acasa.
Mi-am pus tricoul. Incepea sa fie racoare. – Nu. Spune-i ca nu ma mai intorc. Raman aici!
- Mama a zis ca e masa gata.
Era tarziu. Mai era inca lumina, dar intr-o jumatate de ora se lasa noaptea. Gandul asta nu ma incanta prea mult.
- Spune-i ca nu mai sunt fiul lor, ca doar tu esti fiica lor acum.
Sora mea si-a ridicat spranceana. – Si nu mai esti nici fratele meu?
- Nu.
- Atunci o sa ramana camera numai a mea si pot sa pastrez si revistele?
- Nu, asta nu.
- Mama a zis ca daca nu vii, o sa vina ea la tine si o sa-ti traga o bataie - . Mi-a facut semn sa cobor.
- Ce-mi pasa mie! Nu are cum sa se suie in copac.
- Ba poate. Mama se catara.
- Si eu o sa arunc cu pietre.
S-a urcat pe sa. – Ai grija ca o sa se supere.
- Tata unde e?
- Nu e.
- Unde este?
- A iesit. Se intoarce tarziu.
- Unde s-a dus?
- Nu stiu. Vii?
Imi era rau de tot foame. – Ce avem de mancare?
- Piure cu ou, - a zis indepartandu-se.
Piure cu ou. Imi placeau asa mult amandoua. Mai ales cand le amestecam si deveneau o papica delicioasa.
Am coborat din roscov. – Bine, vin, dar numai pentru asta seara.



La cina nu vorbea nimeni.
Parca ar fi murit cineva. Eu si sora mea mancam asezati la masa.
Mama spala vasele. – Cand terminati de mancat treceti la culcare, fara comentarii.
Maria a intrebat: - Si la televizor?
- Fara televizor. In putin timp o sa se intoarca tata si daca va gaseste inca in picioare o sa iasa rau.
Am intrebat: - E inca foarte suparat?
- Da.
- Ce a zis?
- A zis ca daca o sa continui asa, anul viitor o sa te duca la manastire.
Cum greseam ceva, tata voia sa ma trimita la manastire.
Salvatore si mama lui se duceau uneori la manastirea din San Biagio fiindca unchiul lui era calugar acolo. Intr-o zi il intrebasem pe Salvatore cum e la manastire.
- De rahat, - imi raspunsese. – Stai toata ziua sa te rogi si seara te incuie intr-o camera si daca vrei sa faci pipi nu ai unde si te pun sa stai in sandale chiar daca este frig.
Eu uram calugarii, dar stiam ca nu o sa ajung niciodata acolo fiindca tata ii ura mai mult decat mine si zicea ca sunt niste porci.
Am pus farfuria in chiuveta. – Lui tata nu ii trece niciodata?
Mama a zis: - Daca te gaseste dormind poate o sa ii treaca.



Mama nu sta niciodata la masa cu noi.
Ne servea si manca din picioare. Cu farfuria sprijinita pe frigider. Vorbea putin si statea in picioare. Ea statea mereu in picioare. Sa gateasca. Sa spele. Sa calce. Daca nu era in picioare, atunci dormea. Televizorul o plictisea. Cand era obosita se arunca in pat si murea.
In vremea acestor intamplari mama avea treizeci si trei de ani. Era inca frumoasa. Avea parul lung pana la jumatatea spatelui si il tinea desfacut. Avea ochii mari si negri ca migdalele, gura carnoasa, dinti sanatosi si albi si barbia ascutita. Parea araba. Era inalta, frumoasa, avea pieptul mare, mijlocul ingust si soldurile late si un fund care trezea dorinta de a fi atins.
Cand mergeam la piata de la Lucignano vedeam cum barbatilor li se lipeau privirile de dosul. Vedeam cum vanzatorul de fructe ii dadea un cot celui de la masa de alaturi si ii priveau fundul, apoi isi ridicau privirile admirativ spre cer. Eu o tineam de mana sau ma prindeam de fusta ei.
E a mea, lasati-o in pace, as fi vrut sa strig.
- Teresa, bagi oamenii in boala, - ii zicea Severino, cel care conducea autocisterna.
Pe mama nu o interesau lucrurile astea. Nu le vedea. Acele ocheade lacome treceau pe langa ea. Privirile aruncate in decolteul rochiei o lasau indiferenta.
Nu ii placea sa flirteze.



Nu se putea respita de zapuseala. Eram in pat. In intuneric.
- Stii un animal care incepe cu nume de fruct? - m-a intrebat Maria.
- Cum?
- Un animal care incepe cu nume de fruct.
Am inceput sa ma gandesc. – Tu stii?
- Da.
- Cine ti l-a zis?
- Barbara.
Nu imi venea nimic in cap. – Nu exista.
- Ba exista, exista.
Am incercat. – Pescarul. (il pescatore; la pesca = piersica)
- Nu e un animal. Nu merge.
Aveam un gol in minte. Imi repetam toate fructele pe care la stiam si lipeam dupa ele bucati de animale, dar nu iesea nimic.
- Susinello? (susino = prun)
- Nu.
- Perana? (pera = para)
- Nu.
- Nu stiu. Ma dau batut. Care e?
- Nu ti-l spun.
- Ba acum trebuie sa-mi spui.
- Bine, iti spun. Coccodrillo! (il coccodrillo = crocodil; il cocco = fructul de cocos).
Mi-am tras o palma peste frunte. – Asa e! Cocco – drillo! Era simplu. Ce cretin sunt...
- Noapte buna, - mi-a zis Maria.
- Noapte buna, - i-am raspuns.
Am incercat sa adorm, dar nu imi era somn, ma perpeleam in pat.
Am iesit la geam. Luna nu mai era ca o minge perfecta si erau stele pretutindeni. In noaptea aceea baietelul nu avea cum sa se transforme in lup. Am privit catre colina. Si pentru un moment, am avut impresia ca pe varful ei se vedea licarind o lumina.
Cine stie ce se intampla in casa abandonata.
Poate ca erau vrajitoare goale si batrane, asezate in jurul gropii si razand stirbe si poate ca il scoteau afara pe copil si il puneau sa danseze. Sau poate ca era un capcaun sau tigani care il pregateau pe gratar.
Nu m-as fi dus acolo sus in timpul noptii pentru tot aurul din lume. Mi-ar fi placut sa ma transform intr-un liliac sa pot sa zbor deasupra casei. Sau sa imi pun armura pe care o tinea tata lui Salvatore la intrarea in casa si sa urc colina. Imbracat in armura, vrajitoarele nu puteau sa imi faca nimic.